Cinci luni cu socrul sub același acoperiș: Povestea unei familii la limită

— Nu mai pune sare în mâncare, Maria! Ți-am spus de atâtea ori că nu e sănătos! vocea lui domnul Ilie răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. M-am oprit din tăiat legumele, cu mâinile tremurând ușor. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica gătitul. M-am uitat spre soțul meu, Vlad, care stătea la masă cu privirea în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

De cinci luni, viața noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Socrul meu, Ilie, a venit la noi după ce casa lui de la țară a intrat în renovare. Inițial, am crezut că va fi pentru două săptămâni. Dar două săptămâni s-au făcut cinci luni. Și fiecare zi a devenit o probă de răbdare.

Avem un apartament cu trei camere, dar de când Ilie a venit, totul pare mai mic, mai sufocant. Camera copilului a devenit și camera lui Ilie. Fetița noastră, Ana, are doar trei ani și nu înțelege de ce bunicul doarme în patul ei și ea trebuie să doarmă cu noi. În fiecare seară, mă uit la Vlad și văd oboseala din ochii lui. Știu că îi e greu. Știu că nu vrea să-și supere tatăl. Dar eu? Eu simt că mă pierd pe mine.

— Maria, ai grijă la copil! Nu vezi că iar s-a murdărit pe haine? strigă Ilie din sufragerie.

Mă abțin cu greu să nu răbufnesc. Îmi mușc buza și mă duc să o schimb pe Ana. Fetița mă privește cu ochi mari și triști.

— Mami, când pleacă bunicu’ la casa lui?

Nu știu ce să-i răspund. Nu știu nici eu.

Seara, după ce Ana adoarme între noi, încerc să vorbesc cu Vlad.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai am aer. Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște…

El oftează și se uită la mine cu vinovăție.

— Știu… Dar ce vrei să fac? E tata… Nu are unde să se ducă până termină renovarea.

— Dar nici noi nu mai suntem bine! Nu vezi că ne certăm din orice? Că Ana e speriată? Că eu… eu nu mai pot!

Vlad tace. Îl văd cum se zbate între datoria față de tatăl lui și dragostea pentru familia noastră. Îmi amintesc cum era acum șase ani, când ne-am mutat împreună în apartamentul ăsta mic, dar plin de vise. Am trecut prin atâtea: el a rămas fără serviciu un an întreg, eu am avut o depresie după naștere, am plâns împreună când nu aveam bani nici de lapte praf. Dar am rămas uniți.

Acum însă simt că ne pierdem.

A doua zi dimineață, Ilie intră peste mine în baie fără să bată la ușă.

— Ce faci atâta acolo? Alții mai au nevoie!

Mă simt invizibilă în propria casă. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi spun că trebuie să rezist pentru Vlad și Ana.

Într-o seară, după ce Ilie adoarme pe canapea cu televizorul urlând la maxim, Vlad vine la mine în bucătărie.

— Maria… cred că ai dreptate. Tata exagerează. Dar nu știu cum să-i spun…

Îl iau de mână.

— Trebuie să-i spui. Pentru noi. Pentru Ana. Nu putem trăi așa…

A doua zi, Vlad încearcă să vorbească cu Ilie.

— Tată… poate ar trebui să te mai duci câteva zile la unchiul Doru sau la verișoara Mioara până se termină lucrările…

Ilie se încruntă.

— Ce vrei să spui? Vă deranjez? V-am crescut pe amândoi! Acum mă dați afară?

Vlad încearcă să explice calm, dar Ilie ridică tonul și pleacă trântind ușa balconului. Seara nu vorbește cu nimeni. Atmosfera e apăsătoare ca o plapumă udă.

În zilele următoare, tensiunea crește. Eu și Vlad ne certăm tot mai des. Ana plânge din orice. Simt că mă sufoc.

Într-o noapte, după ce toți adorm, ies pe balcon și plâng în hohote. Mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă sunt egoistă că vreau liniște pentru familia mea. Dacă e normal să-mi doresc ca socrul să plece.

După încă două săptămâni de coșmar, Ilie anunță brusc că pleacă la sora lui din Buzău „că aici nu e loc pentru bătrâni”. Vlad e devastat de vinovăție, dar eu simt o ușurare imensă amestecată cu tristețe.

Când rămânem singuri în casă, ne privim lung fără cuvinte. Ana sare în patul ei și râde pentru prima dată după mult timp.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația mea cu Vlad s-a reparat încet-încet. Dar rana rămâne: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde e limita între datorie și fericirea propriei familii?

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc același coșmar în tăcere? Oare e greșit să pui pe primul loc liniștea ta și a copilului tău?