Conversația care mi-a schimbat viața: Un secret de familie în inima Bucureștiului

— Irina, vino aici, trebuie să vorbim, vocea bunicii mele, Ana, răsuna tăios din bucătărie, în timp ce mirosul de ciorbă de perișoare se amesteca cu o tensiune pe care nu o puteam ignora. Am lăsat cartea pe care o citeam și am intrat, cu inima bătându-mi nebunește. Pe masă, lângă farfuria cu pâine, stătea o scrisoare deschisă. Bunica mă privea cu ochii ei albaștri, umezi, dar hotărâți.

— Mama ta se întoarce, Irina. Mâine. A sunat azi dimineață. O să stea cu noi o perioadă.

Am simțit cum tot aerul din cameră devine greu, ca și cum cineva ar fi tras o pătură groasă peste mine. Mama mea, Camelia, pe care nu o mai văzusem de aproape zece ani, urma să revină în viața noastră. O parte din mine voia să fugă, să se ascundă sub pat, să nu mai audă nimic. Alta, mai curioasă, voia să știe de ce. De ce acum? De ce după atâta timp?

Noaptea aceea n-am dormit. Am stat cu ochii în tavan, ascultând tramvaiele care treceau pe bulevardul Magheru și încercând să-mi amintesc chipul mamei. Îmi aminteam doar parfumul ei dulceag și felul în care râdea, ca și cum nu ar fi avut nicio grijă. Dar apoi a plecat. Fără explicații, fără promisiuni. Doar o tăcere apăsătoare și o bunică ce a încercat să-mi umple golul.

A doua zi, la ora prânzului, ușa s-a deschis și mama a intrat. Era mai slabă, cu părul tuns scurt și ochii obosiți. S-a uitat la mine ca la o străină. Bunica a încercat să detensioneze atmosfera:

— Camelia, ai ajuns bine? Hai, stai jos, mâncăm împreună.

Am stat la masă ca trei străini. Mama a încercat să vorbească despre vreme, despre cât de mult s-a schimbat Bucureștiul, dar eu nu puteam să-i răspund. Simțeam că orice cuvânt ar fi fost o trădare față de bunica. După masă, am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Mama m-a urmat.

— Irina, știu că e greu. Știu că ai întrebări. Poate nu merit să mă ierți, dar vreau să încercăm să fim o familie din nou.

— De ce ai plecat? am întrebat, cu vocea tremurândă.

A tăcut mult timp, privind la blocurile gri din jur.

— Am făcut greșeli. Am crezut că pot să fug de ele. Am avut nevoie de timp să mă regăsesc. Dar n-am încetat niciodată să mă gândesc la tine.

Am simțit furie, tristețe, dorința de a o îmbrățișa și de a o alunga în același timp. Bunica ne privea din prag, cu mâinile strânse la piept, ca și cum s-ar fi temut că orice mișcare ar putea sparge echilibrul fragil dintre noi.

Zilele au trecut greu. Mama încerca să se apropie de mine, să mă întrebe despre școală, despre prieteni, dar eu răspundeam monosilabic. Bunica făcea tot posibilul să păstreze pacea, dar simțeam că între ele există o tensiune veche, nerezolvată. Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. Bunica îi spunea, cu voce joasă:

— Ai venit prea târziu, Camelia. Irina nu mai e copilul pe care l-ai lăsat. Eu am făcut tot ce am putut, dar nu pot să-ți dau înapoi anii pierduți.

— Știu, mamă. Dar nu vreau să renunț la ea. Nu acum.

Am simțit o durere ascuțită în piept. Eram prinsă între două lumi: loialitatea față de bunica, care mi-a fost mamă, și dorința de a-mi cunoaște mama adevărată. Prietena mea, Alina, m-a întrebat la școală:

— Tu ce-ai face dacă ai fi în locul meu?

Ea a ridicat din umeri:

— Nu știu, Irina. Poate că ar trebui să-i dai o șansă. Dar nu uita cine a fost lângă tine când ai avut nevoie.

Într-o zi, am găsit o cutie veche în dulapul bunicii. Era plină cu scrisori de la mama, niciodată trimise. Scria despre mine, despre dorul ei, despre regretele care o măcinau. Am început să plâng. Am realizat că fiecare dintre noi purta o povară invizibilă.

În seara aceea, am adunat curajul să vorbesc cu ele. Le-am chemat în sufragerie și am spus:

— Nu știu dacă pot să iert totul acum. Dar vreau să încerc. Vreau să vă cunosc pe amândouă, cu bune și cu rele. Dar am nevoie de timp.

Mama a venit și m-a îmbrățișat. Bunica a plâns în tăcere. Pentru prima dată, am simțit că nu mai sunt singură cu durerea mea.

Acum, mă uit la ele și mă întreb: oare cât de mult ne definesc alegerile părinților noștri? Putem să ne construim propriul drum fără să ne pierdem rădăcinile? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că nu vreau să mai fug de adevăr.