Crăciunul care ne-a despărțit: Povestea unei mame vitregi în România

— Nu e corect, mamă! De ce Rareș are bicicletă nouă și eu doar o păpușă?
Vocea Dariei a spart liniștea din sufragerie, în timp ce colindele se auzeau încet la radio. M-am oprit din aranjat masa, cu mâinile tremurând ușor. Rareș, fiul meu de zece ani, se uita la mine cu ochii mari, iar soțul meu, Sorin, încerca să evite privirea tuturor.

— Daria, știi că am ales cadourile după ce v-ați dorit fiecare… am spus eu încet, încercând să-mi păstrez calmul.

Dar adevărul era că nu era atât de simplu. De când m-am căsătorit cu Sorin, viața noastră era un echilibru fragil între trecut și prezent. Daria avea opt ani și încă își amintea de mama ei, care plecase în Italia cu promisiunea că se va întoarce. Rareș era al meu, crescut doar de mine până la venirea lui Sorin în viața noastră.

Crăciunul acesta trebuia să fie special. Am economisit luni întregi pentru bicicletă, pentru că Rareș visa la ea de când văzuse una roșie în vitrina magazinului din centru. Daria își dorise o păpușă „care vorbește”, dar nu am găsit decât una simplă, pe care am îmbrăcat-o eu cu rochiță croșetată.

— Nu e vina ta, Mariana, mi-a spus Sorin după ce copiii au fugit fiecare în camera lui. Dar simțeam că e vina mea.

Seara, după ce am strâns masa și am rămas singură cu gândurile mele, am deschis telefonul și am postat o poză cu bradul și cadourile pe Facebook. Am vrut să arăt lumii cât de frumos e la noi acasă, cât de mult mă străduiesc să fiu o mamă bună pentru amândoi.

Nu mă așteptam la valul de comentarii care a urmat: „Cum poți să faci diferențe între copii?”, „Săraca fetiță, se vede că nu e a ta!”, „Așa sunt mamele vitrege, mereu nedrepte!”

Am citit fiecare comentariu cu inima strânsă. M-am simțit expusă, judecată fără drept de apel. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la copilăria mea în satul din Buzău, unde mama îmi spunea mereu că „lumea vede doar ce vrea să vadă”.

A doua zi dimineață, Daria nu a vrut să iasă din cameră. Rareș s-a jucat cu bicicleta prin curte, iar Sorin a plecat la serviciu fără să spună prea multe. Am bătut la ușa Dariei și am intrat încet.

— Daria, vrei să vorbim?
— Nu vreau nimic! Nu mă iubești ca pe Rareș!

M-am așezat lângă ea pe pat și am încercat să-i explic:
— Știi… când eram mică, nici eu nu primeam ce-mi doream mereu. Dar mama mea mă ținea în brațe și-mi spunea că dragostea nu se măsoară în jucării.
— Atunci de ce Rareș are mai mult?

Nu am avut răspuns. Poate pentru că încă nu știam cum să fiu mamă pentru un copil care nu e al meu. Poate pentru că mă temeam să nu greșesc prea mult într-o lume care oricum mă judeca la fiecare pas.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Sora mea, Ioana, mi-a trimis un mesaj: „Ai grijă cum te porți cu Daria! O să rămână cu traume!” Mama m-a sunat să-mi spună că „nu e ușor să fii mamă vitregă, dar trebuie să fii dreaptă”. Până și vecina de la doi mi-a bătut la ușă cu o prăjitură și un sfat: „Să nu faci diferențe între copii!”

Am început să mă întreb dacă nu cumva toți aveau dreptate. Seara stăteam pe canapea și citeam iar și iar comentariile de pe Facebook: „Ești o egoistă!”, „Săraca fetiță!” Am vrut să răspund tuturor, să le spun cât mă doare fiecare vorbă aruncată fără să știe ce e în sufletul meu.

Într-o seară am postat pe Instagram:
„Nu sunt perfectă. Încerc în fiecare zi să fiu o mamă bună pentru doi copii care au nevoie de mine în moduri diferite. Nu am bani pentru cadouri scumpe sau pentru vacanțe la munte. Dar am brațele deschise pentru fiecare dintre ei. Poate nu reușesc mereu să împart totul egal… dar dragostea mea nu se termină niciodată.”

Au venit alte comentarii: unele de susținere, altele mai dure ca înainte.

În Ajunul Anului Nou am găsit-o pe Daria plângând sub brad.
— Mi-e dor de mama… De ce nu vine acasă?
Am luat-o în brațe și i-am șoptit:
— Și mie mi-e dor de mama mea… Dar poate putem fi aici una pentru cealaltă.
A ridicat ochii spre mine și m-a întrebat:
— O să mă iubești vreodată ca pe Rareș?
Am simțit un nod în gât.
— O să încerc în fiecare zi… Poate nu o să reușesc mereu, dar nu o să renunț niciodată.

Acum stau singură în sufragerie și mă întreb: oare cât de mult contează ce cred ceilalți despre familia mea? Oare dragostea se poate împărți egal sau trebuie doar să fie sinceră? Voi ce credeți?