Crăciunul în care am spus „Nu”

— Margherita, să nu uiți că anul acesta tu gătești pentru toată lumea! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună din capătul coridorului, în timp ce eu încerc să-mi trag sufletul după o zi lungă la serviciu. Mă opresc în pragul bucătăriei, cu sacoșele atârnând greu în mâini, și simt cum mi se strânge stomacul.

— Mamă Viorica, anul trecut a fost… greu, încerc să spun, dar ea mă întrerupe cu un gest scurt din mână.

— Așa e tradiția la noi, Margherita! Femeia tânără gătește masa de Crăciun. Și să nu faci ca anul trecut, să nu uiți sarmalele!

Îmi amintesc perfect Crăciunul trecut: am stat trează până la 3 dimineața, încercând să mulțumesc pe toată lumea. Sarmalele s-au ars, cozonacul nu a crescut, iar ciorba de perișoare a fost prea sărată. Soțul meu, Radu, a încercat să mă consoleze, dar privirile dezaprobatoare ale soacrei și ale cumnatei mele, Simona, m-au urmărit săptămâni întregi.

— Margherita, nu ești în stare nici să fierbi niște cartofi, a spus Simona atunci, râzând cu poftă.

Am plâns în baie, cu capul în mâini, în timp ce din sufragerie se auzeau colinde și clinchet de pahare. Nimeni nu a venit să mă întrebe dacă sunt bine.

Acum, când aud din nou pretențiile soacrei, simt cum mi se urcă sângele la cap. Mă uit la Radu, care citește ziarul pe canapea, și îi spun încet:

— Radu, nu mai pot. Nu vreau să gătesc iar pentru toată lumea. Nu e corect.

El oftează, fără să ridice ochii:

— Știi cum e mama… Nu vrei să avem scandal de Crăciun.

— Dar scandal avem oricum, doar că eu sunt singura care suferă!

În seara aceea, nu pot dormi. Mă gândesc la mama mea, care m-a învățat să nu mă las călcată în picioare. Mă gândesc la cât de mult mi-aș dori un Crăciun liniștit, fără presiuni, fără să fiu judecată pentru fiecare greșeală.

A doua zi, la cafea, soacra începe din nou:

— Să nu uiți să faci și salată boeuf, și piftie! Și vezi că Simona nu mănâncă porc, să faci și ceva cu pui!

Simt cum explodez:

— Doamnă Viorica, anul acesta nu gătesc. Nu mai pot. Nu vreau să fiu responsabilă pentru toată masa.

Se lasă o liniște grea. Radu mă privește șocat, Simona își dă ochii peste cap.

— Cum adică nu gătești? Cine crezi că o să facă toate astea? întreabă soacra, cu vocea ridicată.

— Putem comanda mâncare sau putem găti împreună. Dar eu singură nu mai fac nimic.

— Așa ceva nu s-a mai pomenit în familia noastră! Tu nu respecți tradițiile!

— Nu respect tradițiile care mă fac să mă simt ca o servitoare, răspund, cu voce tremurată.

Simona izbucnește:

— Dacă nu-ți convine, de ce ai mai venit în familia noastră?

Mă ridic de la masă și ies pe balcon, cu lacrimi în ochi. Privesc orașul acoperit de zăpadă și mă întreb dacă am făcut bine. Dar știu că nu mai pot continua așa.

În zilele următoare, tensiunea plutește în aer. Radu încearcă să mă convingă să cedez:

— Hai, Margherita, doar anul ăsta… După aia facem cum vrei tu.

— Nu, Radu. Dacă cedez acum, o să fie la fel în fiecare an. Nu vreau să-mi urăsc Crăciunul.

În Ajun, soacra aduce acasă platouri cu mâncare comandată de la restaurant. Nu vorbește cu mine toată seara. Simona face glume răutăcioase despre „generația care nu știe să gătească”. Radu e tăcut și apăsat.

Dar eu simt o liniște ciudată în suflet. Pentru prima dată, nu mă simt vinovată. Mănânc fără noduri în gât, ascult colindele și mă gândesc la mama mea, la cât de greu i-a fost și ei să spună „nu” când era tânără.

După masă, soacra vine la mine:

— Să știi că nu mi-a plăcut mâncarea asta cumpărată. Dar nici să te văd plângând în baie nu mi-a plăcut anul trecut.

O privesc surprinsă. Pentru prima dată, văd în ochii ei ceva ce seamănă cu regretul.

— Poate la anul gătim împreună, spune încet.

Zâmbesc timid:

— Poate.

În seara aceea, când sting lumina, mă întreb: De câte ori trebuie să suferim până când avem curajul să spunem „nu”? Și oare câți dintre noi își găsesc vocea abia după ce au fost răniți de prea multe ori?