Crăciunul în salonul 7: Povestea lui Vlad

— Vlad, nu mai plânge, te rog! O să fie bine, mami e aici, nu te las!
Vocea mamei răsuna în salonul 7, printre aparatele care piuiau monoton. Mă ținea de mână cu disperare, iar eu încercam să-mi ascund lacrimile sub mască. Aveam nouă ani și simțeam că lumea mea s-a prăbușit. Nu mai era loc de Moș Crăciun sau de colinde; era doar miros de dezinfectant, perfuzii și frica aceea care îți roade oasele.

Totul a început cu o simplă răceală. Tata zicea că-s mofturos, că nu vreau la școală. Mama însă a simțit că ceva nu e în regulă. După analize peste analize, doctorul Popescu a venit cu fața palidă și ochii în pământ: „Leucemie limfoblastică acută.” Nu știam ce înseamnă, dar am văzut cum mama s-a prăbușit pe scaun și tata a ieșit din cabinet trântind ușa. Atunci am înțeles că nu-i de glumă.

Primele săptămâni în spital au fost un coșmar. Am văzut copii fără păr, am auzit plânsete noaptea și am simțit cum fiecare zi mă topește puțin câte puțin. Tata venea tot mai rar. Îl auzeam certându-se cu mama pe hol: „Nu avem bani! Nu putem să-l ținem aici la nesfârșit!” Mama îi răspundea printre lacrimi: „E copilul nostru! Cum poți să spui asta?”

Într-o zi, când credeam că nu se poate mai rău, am început să tușesc și să fac febră mare. Testul COVID a ieșit pozitiv. M-au izolat într-un salon singur, iar mama n-a mai avut voie să stea cu mine decât cu combinezon și vizieră. Îmi era dor de îmbrățișarea ei, de mirosul ei de acasă. Asistentele încercau să mă înveselească: „Hai, Vlad, că ești băiat curajos! Uite, ți-am adus un brad mic!” Dar eu nu voiam brad, voiam doar să fiu sănătos.

Într-o seară, când febra nu mai scădea și mă durea tot corpul, am auzit-o pe mama vorbind la telefon:
— Nu mai rezist! Dacă îl pierd… dacă îl pierd pe Vlad…

Atunci am înțeles cât de tare mă iubește. Am strâns din dinți și am început să mă rog la Dumnezeu, deși nu prea credeam înainte. „Doamne, nu mă lua încă! Vreau să mai văd zăpada, vreau să mă joc cu fratele meu, vreau să-i spun mamei că o iubesc.”

În spital am cunoscut-o pe doamna Nicoleta, asistenta cu ochi blânzi. Ea mi-a povestit despre băiatul ei care a trecut prin același coșmar și a supraviețuit. „Vlad, tu poți! Să nu-ți fie rușine să plângi sau să-ți fie frică. Dar niciodată să nu renunți!”

A venit Ajunul Crăciunului. Afară ningea liniștit, iar eu priveam fulgii lipiți de geam. În salon mirosea a portocale și a brad artificial. Mama mi-a adus o păturică de acasă și o scrisoare de la fratele meu mai mic:
„Vlad, te aștept acasă să facem oameni de zăpadă. Nu uita că ești eroul meu!”

Tata a venit abia spre seară. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Vlad… îmi pare rău că n-am fost aici mai mult. Mi-a fost frică… Nu știu cum să fiu tată când nu pot să te ajut.

L-am privit lung și i-am spus:
— Nu vreau decât să fim toți împreună.

În noaptea aceea, asistentele au venit cu colinde și ne-au adus cozonac. Pentru prima dată după multe luni am râs din suflet. Am simțit că nu sunt singur.

Au urmat luni grele de tratament, dar încet-încet am început să mă simt mai bine. Mama n-a lipsit nicio zi. Tata a început să vină mai des și chiar s-a împăcat cu mama. Am ieșit din spital primăvara, slăbit dar viu.

Acum, când privesc înapoi la acel Crăciun petrecut între perfuzii și măști chirurgicale, știu că am primit cel mai mare dar: speranța. Am învățat că familia nu e perfectă, dar e tot ce ai când lumea se prăbușește.

Oare câți copii ca mine își petrec Crăciunul între pereții reci ai unui spital? Oare cât curaj trebuie să ai ca să nu renunți atunci când totul pare pierdut? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?