Cum am încercat să-mi apăr liniștea de rudele nepoftite

— Nu deschide ușa, te rog! am șoptit disperată către soțul meu, Mihai, în timp ce soneria răsuna pentru a treia oară în acea după-amiază de duminică. Era ziua de naștere a fiicei noastre, Ilinca, și pentru prima dată în mulți ani, îndrăznisem să invit doar câțiva prieteni apropiați și pe mama mea. Dar, ca de obicei, universul avea alte planuri pentru noi.

Mihai s-a uitat la mine cu acea privire resemnată pe care o cunosc prea bine. — Ivana, dacă nu deschid, o să bată până sparg clanta. Știi cum e mătușa Lenuța…

Am oftat adânc. Mătușa Lenuța era doar începutul. De fiecare dată când organizam ceva, apărea ea cu soțul ei, unchiul Costel, și cu cei doi copii ai lor, care nu se opreau din alergat și țipat nici măcar când mâncau. După ei, ca un efect de domino, veneau verișoara Raluca, cu băiețelul ei răcit și fără batistă, apoi unchiul Gică, care nu rata nicio ocazie să se plângă de pensie și să ceară „o țuică bună”.

Am deschis ușa cu inima strânsă. — Aoleu, Ivana, ce bine că am ajuns! Să știi că am adus și niște prăjituri de la cofetărie, dar le-am uitat în mașină… lasă că le aducem mai târziu! a spus mătușa Lenuța, intrând ca la ea acasă.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari. — Mami, dar eu voiam să mă joc cu prietenele mele…

Am zâmbit forțat și am încercat să-i liniștesc pe toți. În timp ce rudele se instalau pe canapea și începeau să comenteze despre cât de mic e apartamentul nostru sau cât de scump e untul la supermarket, eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am control asupra propriei case.

După ce toți s-au așezat și au început să mănânce din tortul pe care îl pregătisem special pentru Ilinca și prietenele ei, am tras-o pe mama mea deoparte.

— Mamă, nu mai pot. De fiecare dată când fac ceva pentru noi, vin toți nepoftiții și strică totul. Nu mai vreau să trăiesc așa!

Mama m-a privit cu blândețe. — Ivana, știi cum e familia noastră. Dacă nu-i primești, se supără. Dacă îi primești, te sufoci. Dar poate ar trebui să le spui direct ce simți.

Am dat din cap neîncrezătoare. Încercasem de atâtea ori să pun limite! Odată chiar le-am spus că vrem să fim doar noi patru de Crăciun. Rezultatul? O ceartă monstru cu mătușa Lenuța care mi-a reproșat că „m-am făcut domnișoară finuță” și că „am uitat de unde am plecat”.

Seara a trecut greu. Ilinca s-a retras în camera ei cu prietenele, iar Mihai a găsit un pretext să coboare până la magazin. Eu am rămas singură cu rudele care povesteau râzând despre „cum era pe vremuri” și făceau planuri pentru următoarea întâlnire la noi acasă.

După ce au plecat toți, am început să strâng resturile de mâncare și paharele goale. M-am prăbușit pe scaun și am izbucnit în plâns. Mihai a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Ivana, trebuie să facem ceva. Nu putem trăi mereu așa.

— Dar ce? Dacă le spun ceva, se supără toți și nu mai vorbește nimeni cu mine luni întregi. Dacă nu spun nimic, mă sufoc.

— Poate ar trebui să încercăm altfel… Să nu mai spunem nimănui când avem vreo petrecere. Să plecăm undeva sau să facem totul în secret.

Am râs amar. — Să-mi ascund copilul ca pe o comoară? Să trăim ca niște fugari?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Raluca: „Mulțumim că ne-ai primit! Data viitoare poate faci și tu niște sarmale ca lumea…”

Atunci am simțit că explodez. Am luat telefonul și am scris un mesaj lung pe grupul de familie:

„Dragi rude, vă rog frumos să înțelegeți că avem nevoie de intimitate și liniște în casa noastră. Nu putem primi musafiri neanunțați la fiecare eveniment. Vreau să petrec timp cu familia mea restrânsă și cu prietenii apropiați. Sper să înțelegeți și să respectați dorința noastră.”

A urmat o tăcere apăsătoare. Două zile nu mi-a scris nimeni nimic. Apoi a venit răspunsul mătușii Lenuța:

„Foarte frumos! Să nu uiți cine te-a crescut când erai mică! Să nu uiți că familia e tot ce ai!”

Am plâns din nou. Dar de data asta lacrimile au fost altfel — eliberatoare. Pentru prima dată simțeam că am făcut ceva pentru mine.

Au trecut luni de atunci. Relațiile s-au răcit, dar liniștea din casă e neprețuită. Ilinca e mai fericită, Mihai e mai relaxat, iar eu… eu încă mă lupt cu vinovăția.

Mă întreb uneori: oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și așteptările familiei? Sau putem găsi o cale de mijloc fără să ne pierdem pe noi înșine?