Cum am pierdut-o pe mama soacră pentru a-mi salva familia: povestea unei dimineți care ne-a schimbat viața

— Luca, trezește-te! Ești în casa mea, nu la hotel! Am nevoie de tine în bucătărie, acum!

M-am trezit brusc, cu inima bătându-mi nebunește. Era ora cinci dimineața și vocea mamei soacre răsuna ca un tunet prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Luca, fiica mea de doar doisprezece ani, abia apucase să adoarmă după ce-și făcuse temele până târziu. M-am ridicat din pat și am ieșit pe hol, unde am găsit-o pe mama soacră stând cu mâinile în șolduri, iar Luca încercând să-și tragă repede un hanorac peste pijamale.

— Mamă, las-o să doarmă, e copil! am spus eu, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Copil? La vârsta ei eu deja munceam la câmp! Dacă nu o înveți tu ce-i disciplina, o învăț eu!

M-am simțit mică și neputincioasă. De când ne mutasem cu toții în același apartament, după ce soțul meu, Sorin, își pierduse serviciul, mama soacră părea să fi preluat controlul asupra vieții noastre. Orice încercare de a-i ține piept se termina cu certuri interminabile și reproșuri aruncate ca niște pietre.

În acea dimineață, Luca a spălat vasele și a măturat bucătăria sub privirea vigilentă a bunicii sale. Eu am stat la ușă, neputincioasă, cu lacrimi în ochi. Sorin dormea încă, obosit după o noapte de muncă la taxi. Nu voiam să-l trezesc — știam că orice discuție cu mama lui se transforma într-un război rece care dura zile întregi.

Dar lucrurile au început să se agraveze. Mama soacră nu s-a mulțumit doar să o pună pe Luca la treabă. A început să-i critice notele, să-i spună că nu e destul de bună, că nu va ajunge nimic în viață dacă nu ascultă de ea. Într-o zi, am găsit-o pe Luca plângând în baie, ascunsă după ușa de la duș.

— Mama, de ce nu mă place bunica? Ce-am făcut?

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că uneori oamenii mari au propriile lor frustrări și le varsă pe cei mai slabi. Dar știam că nu era suficient.

Sorin a început să observe și el schimbarea Lucăi. Nu mai râdea ca înainte, nu mai voia să iasă din cameră. Într-o seară, după ce mama lui a țipat din nou la Luca pentru că a vărsat puțină supă pe masă, Sorin a izbucnit:

— Mamă, gata! Ajunge! Nu mai vreau să o văd pe Luca plângând din cauza ta!

Mama soacră s-a uitat la el ca și cum ar fi văzut un străin.

— Cum adică? Pentru cine te lupți tu? Pentru o copilă răsfățată?

— Pentru fiica mea! Pentru familia mea!

A urmat o tăcere apăsătoare. Din acea zi, mama soacră a început să ne ignore. Nu ne mai vorbea decât monosilabic și doar când era absolut necesar. Dar liniștea nu a durat mult.

Într-o după-amiază, când m-am întors de la serviciu, am găsit două doamne de la Protecția Copilului la ușă. Mama soacră făcuse o sesizare anonimă: că Luca ar fi neglijată și abuzată acasă. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am răspuns la întrebări ore întregi, am arătat caietele Lucăi, i-am rugat să vorbească cu profesoara ei de la școală.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Sorin era alb la față și tremura de furie.

— Cum a putut să facă asta? Să ne bage copilul în așa ceva?

Am știut atunci că nu mai putem continua așa. Am vorbit cu Sorin și am decis: trebuie să plecăm. Chiar dacă asta însemna să stăm cu chirie într-o garsonieră minusculă la marginea orașului.

Când i-am spus mamei soacre că plecăm, a izbucnit:

— Dacă ieșiți pe ușa asta, să nu vă mai întoarceți niciodată! Să vedem cum vă descurcați fără mine!

Am strâns lucrurile noaptea târziu, ca niște hoți. Luca era speriată, dar am încercat să-i zâmbesc și să-i spun că totul va fi bine. Primele luni au fost grele — chiria era mare, banii puțini, iar Sorin lucra zi și noapte ca să ne întrețină. Dar pentru prima dată după mult timp, Luca a început să zâmbească din nou.

Au trecut doi ani de atunci. Mama soacră nu ne-a mai căutat niciodată. Uneori mă gândesc dacă îi e dor de fiul ei sau de nepoata pe care a alungat-o cu propriile mâini. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru familia mea.

Uneori mă întreb: oare cât de departe trebuie să mergem ca să ne protejăm copiii? Și cât de mult doare atunci când cei care ar trebui să fie sprijinul nostru devin cei mai mari dușmani?