Curajul unei mame: Când inima iubește mai mult decât poate duce

— Sanda, trebuie să alegi. Nu poți duce această sarcină la capăt fără riscuri uriașe. Vocea calmă a doctorului Popescu mi-a răsunat în urechi ca un ecou rece, în timp ce stăteam pe marginea patului de spital, cu mâinile strânse pe burtica ce abia începea să se contureze. În jurul meu, totul părea să se dizolve într-o ceață groasă de frică și incertitudine. Mă uitam la Mihai, soțul meu, care încerca să-și ascundă lacrimile, dar ochii lui trădau o spaimă pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Sanda, gândește-te la Ana și la Tudor, copiii noștri. Nu poți risca să-i lași fără mamă, a șoptit el, încercând să mă convingă cu o blândețe disperată.

Dar cum să aleg? Cum să renunț la oricare dintre copiii pe care îi purtam în mine? Am simțit cum inima mi se rupe în mii de bucăți. Am crescut într-o familie unde mama mea, Ileana, a sacrificat totul pentru noi, chiar și propria fericire. Mereu mi-a spus: „O mamă nu renunță niciodată la copiii ei.”

În acea noapte, nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând bătăile inimii mele și încercând să-mi imaginez cum ar fi viața fără mine pentru Ana și Tudor, dar și cum ar fi să renunț la unul dintre tripleți. Am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc pe Mihai, care adormise cu mâna pe umărul meu, ca un copil speriat.

A doua zi, am intrat în cabinetul doctorului cu capul sus. — Nu renunț la niciun copil, am spus hotărâtă. Dacă Dumnezeu mi-a dat această povară, o voi duce până la capăt. Doctorul a oftat, iar Mihai a ieșit din cameră, trântind ușa. Am simțit cum lumea mea se clatină, dar nu puteam da înapoi.

Lunile au trecut greu. Sarcina era un chin continuu. Fiecare zi era o luptă cu grețurile, durerile de spate, nopțile nedormite și spaima că oricând aș putea pierde totul. Mama venea zilnic să mă ajute, dar nu se putea abține să nu mă certe.

— Sanda, ești inconștientă! Dacă pățești ceva, ce se va alege de copiii tăi? Nu te gândești la Mihai? La noi?

— Mamă, nu pot. Nu pot să aleg. Nu pot să fiu altfel decât ai fost tu, i-am răspuns printre lacrimi.

Tudor, băiatul meu de șapte ani, mă privea cu ochi mari și speriați. — Mami, o să fii bine? O să vii acasă la ziua mea?

Îi promiteam mereu că voi fi acolo, deși nu știam dacă mă voi mai întoarce vreodată. Ana, fetița mea de cinci ani, îmi desena inimioare și le lipea pe peretele de lângă patul meu de spital. — Să nu uiți că te iubim, mami, îmi spunea în fiecare zi.

Într-o noapte, am simțit o durere sfâșietoare. Am știut că a venit momentul. Am fost dusă de urgență la operație. Mihai era alb ca varul, iar mama se ruga în genunchi pe hol. Am simțit cum mă scufund într-o liniște adâncă, ca și cum aș fi plutit între viață și moarte.

Când m-am trezit, totul era încețoșat. Am auzit plânsete de bebeluși și vocea tremurată a doctorului: — Sanda, ai trei băieți sănătoși. Dar tu… ai pierdut mult sânge. Va fi greu, dar ai trecut de partea cea mai grea.

Am plâns. Am plâns de fericire, de durere, de frică. Mihai m-a strâns în brațe, iar mama mi-a sărutat fruntea. — Ești nebună, dar ești fiica mea, a spus ea printre lacrimi.

Lunile care au urmat au fost un coșmar dulce-amar. Tripleții au stat în incubator, iar eu am trecut prin operații, transfuzii și depresie. Mihai s-a schimbat. Era mereu obosit, nervos, uneori rece. — Nu mai pot, Sanda. Nu mai pot să trăiesc cu frica asta. De ce nu m-ai ascultat?

— Pentru că nu pot să fiu altfel, Mihai. Pentru că sunt mamă.

Familia noastră s-a transformat. Ana și Tudor s-au maturizat peste noapte. Mama a îmbătrânit zece ani într-unul singur. Eu am învățat să trăiesc cu vinovăția, cu cicatricile, cu teama că am cerut prea mult de la cei dragi.

Dar într-o dimineață, când am văzut toți cei cinci copii ai mei jucându-se împreună, am simțit că totul a meritat. Chiar dacă Mihai și cu mine nu mai suntem la fel, chiar dacă uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă, știu că nu aș fi putut trăi cu gândul că am renunțat la vreunul dintre copiii mei.

Oare există o alegere corectă când vine vorba de viață și moarte? Oare dragostea de mamă poate justifica orice sacrificiu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?