Cutia cu Amintiri: Povestea unei Mame și a Fiului Său

— Mamă, nu mai vreau să merg la școală! a izbucnit Rareș, trântind ușa de la intrare și lăsându-și ghiozdanul pe covorul vechi, pătat de cafea. M-am ridicat speriată de la masa din bucătărie, unde tocmai număram ultimii lei pentru facturi.

— Ce s-a întâmplat, puiule? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Știam că Rareș nu e genul care să se plângă ușor. Era un băiat tăcut, cu ochi mari și blânzi, mereu cu o carte sub braț. Dar în ultima vreme îl vedeam tot mai abătut.

— Nimic! Nu contează… Nu vreau să vorbesc! a răspuns el, fugind în camera lui. Am rămas în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept. M-am simțit neputincioasă. De când a murit tatăl lui Rareș într-un accident stupid la combinat, viața noastră s-a schimbat radical. Salariul meu de vânzătoare abia ne ajungea pentru strictul necesar. Hainele lui Rareș erau mereu primite de la rude sau cumpărate din second-hand.

În acea seară, după ce am terminat de spălat vasele, am intrat tiptil în camera lui. Îl găsisem adormit cu fața în pernă, iar pe birou era o hârtie mototolită: „Săracul clasei”. Am simțit cum mă arde rușinea și furia. Cum să-i explic eu copilului meu că nu e vina lui că nu avem bani? Că lumea e crudă cu cei diferiți?

A doua zi dimineață, Rareș a plecat la școală fără să spună un cuvânt. Am stat toată ziua cu inima strânsă, rugându-mă să nu se mai întâmple nimic rău. Seara, când s-a întors, avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Mamă… azi au râs iar de mine. Mi-au aruncat ghiozdanul pe geam și mi-au spus că miros a sărăcie. Nu mai pot… Nu mai vreau să merg acolo!

M-am prăbușit lângă el și l-am strâns în brațe. — Rareș, știu că e greu… Dar trebuie să fii puternic. Nu toți oamenii sunt răi. Poate într-o zi vor vedea cine ești cu adevărat.

— Nimeni nu vede, mamă! Pentru ei sunt doar „băiatul cu haine vechi”.

În zilele următoare, Rareș a devenit tot mai retras. Nu mai citea, nu mai desena, nu mai zâmbea. Îmi era teamă că-l pierd încet-încet. Am încercat să vorbesc cu diriginta lui, doamna Popescu, dar mi-a spus doar: — Știți cum sunt copiii… Se mai tachinează între ei.

Într-o vineri ploioasă, când deja mă gândeam să-l mut la alt liceu, Rareș a venit acasă cu o cutie mică în mâini și o privire confuză.

— Mamă… azi s-a întâmplat ceva ciudat. Doi dintre băieții care mă necăjeau mereu, Vlad și Cosmin, m-au chemat în pauză. Am crezut că vor să-mi facă iar ceva rău. Dar mi-au dat cutia asta și au zis doar: „Deschide-o acasă”.

Am privit împreună cutia. Era veche, din carton colorat cu carioca. Înăuntru am găsit o scrisoare și câteva lucruri mici: o brățară împletită, un breloc cu un citat motivațional și o fotografie cu clasa lor la începutul anului.

Scrisoarea era scrisă stângaci:

„Rareș,
Ne pare rău că am râs de tine. Am aflat de la doamna dirigintă că ai trecut prin multe și că ești singur cu mama ta. N-am vrut să te facem să suferi atât de tare. Poate putem fi prieteni.”

Rareș a început să plângă în hohote. L-am ținut strâns la piept și i-am șoptit: — Vezi? Uneori oamenii pot fi mai buni decât credem noi.

În săptămânile care au urmat, Rareș a început să vorbească timid cu Vlad și Cosmin. Au început să-l invite la fotbal după ore și chiar l-au ajutat la teme la matematică. Încet-încet, Rareș a prins curaj să fie el însuși.

Dar nu totul a fost roz. Unii colegi au continuat să-l privească ciudat sau să-l evite. Chiar și rudele noastre au început să comenteze:

— Ce rost are să-l ții la liceu? Oricum n-o să ajungă nimic fără bani!

Am simțit cum mă apasă greutatea lumii pe umeri. Dar am ales să lupt pentru fiul meu.

Într-o seară târzie, stând pe marginea patului lui Rareș, l-am întrebat:

— Dacă ai putea schimba ceva la viața noastră, ce ai schimba?

S-a uitat la mine cu ochii lui mari și sinceri:

— Nimic, mamă… Poate doar ca oamenii să nu judece după haine sau bani.

Acum, după un an de la acea zi cu cutia misterioasă, Rareș are prieteni adevărați și visează să devină profesor ca tatăl lui. Eu încă mă zbat cu facturile și grijile zilnice, dar știu că am făcut ce trebuie pentru copilul meu.

Mă întreb adesea: Oare cât valorează bunătatea într-o lume care pune preț pe aparențe? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?