Cutremurul din familie: Povestea unei surori uitate

— Nu, nu cred că ai dreptul să ceri nimic, Irina. Asta a fost dorința lui, să rămână totul la mine. Ai cutia aia cu poze, nu-i de ajuns? — vocea calmă, aproape rece a cumnatei mele, Mirela, mi-a tăiat respirația. Stăteam în mijlocul sufrageriei lor, printre mobilele scumpe și tablourile pe care Piotr le adusese din excursiile noastre din copilărie. Mâinile îmi tremurau pe cutia veche de carton, singura moștenire pe care o primisem după ce fratele meu s-a stins.

Nu știu dacă am simțit mai multă furie sau mai multă tristețe atunci. Poate că ambele s-au amestecat într-un nod amar în gât. Piotr fusese tot ce aveam mai drag pe lume. Părinții ne-au lăsat devreme, iar el a fost stâlpul meu, cel care m-a învățat să merg pe bicicletă, să mă apăr de răutățile lumii, să nu renunț niciodată. Acum, după ce cancerul l-a răpus în doar câteva luni, mă simțeam ca o umbră pe lângă viața pe care o construise fără mine.

— Mirela, nu e vorba de bani… Nu vreau casa sau mașina. Dar poate… poate ceva care să-mi amintească de el. Ceva ce am împărțit amândoi — am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

Ea s-a ridicat brusc de pe canapea și a început să strângă niște hârtii de pe masă.

— Irina, nu vreau să reluăm discuția asta. Testamentul e clar. Piotr a vrut ca eu să rămân cu totul. Tu ai amintirile tale. Și, sincer, cred că ar trebui să mergi mai departe.

Am ieșit din apartamentul lor cu ochii în lacrimi și cu cutia aceea grea în brațe. Pe drum spre garsoniera mea mică din cartierul Titan, m-am întrebat dacă chiar meritam atât de puțin. Dacă dragostea dintre frați se măsoară în acte notariale și bunuri materiale.

Seara, am deschis cutia pe covor. Fotografii alb-negru cu noi doi la mare, scrisori vechi de la bunica, un bilet de la primul concert la care am mers împreună. Am plâns până târziu în noapte, simțind că fiecare poză e o rană care nu se va vindeca niciodată.

A doua zi m-a sunat unchiul Sandu.

— Irina, am auzit ce s-a întâmplat… Să nu crezi că nu ne pasă. Dar știi cum e Mirela… mereu a fost posesivă.

— Nu e vorba doar de ea, unchiule. Parcă toată lumea s-a grăbit să uite cine a fost Piotr pentru mine. Parcă nu mai contez deloc.

— Știu, draga mea… Dar viața merge înainte. Poate ar trebui să te gândești la tine acum.

Dar cum să mă gândesc la mine când simțeam că mi s-a luat tot? Prietenii mă evitau — nu știau ce să spună despre moarte sau despre moșteniri. La serviciu eram absentă, iar șefa mea, doamna Dobre, m-a chemat într-o zi la ea în birou.

— Irina, știu că treci printr-o perioadă grea… Dar trebuie să-ți revii. Avem nevoie de tine aici.

Am dat din cap și am ieșit fără să spun nimic. Nimeni nu părea să înțeleagă cât de mult doare să fii dat la o parte chiar de propria familie.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am primit un mesaj de la verișoara mea, Alina:

„Hai la mine diseară. Facem clătite și povestim.”

Am mers fără chef, dar acolo am găsit-o pe mama Alinei și pe încă două rude. Toți vorbeau despre Piotr ca și cum ar fi fost doar o poveste veche.

— Știi, Irina — a zis mătușa Viorica — fiecare familie are conflicte după ce cineva pleacă. Dar trebuie să te gândești la ce-ar fi vrut el pentru tine.

— El ar fi vrut să fim împreună… Să nu ne certăm pentru lucruri materiale — am spus printre lacrimi.

— Atunci nu lăsa banii să te despartă de noi — a adăugat Alina și m-a strâns în brațe.

Dar adevărul era că deja mă simțeam exclusă. Mirela nu mă mai suna deloc. La parastasul de șase luni nici măcar nu m-a invitat; am aflat de la vecini că a făcut totul restrâns „doar pentru familie”.

Într-o zi am găsit curajul să-i scriu un mesaj:

„Mirela, pot veni să iau câteva lucruri personale ale lui Piotr? Poate o carte sau un pulover?”

Răspunsul a venit sec: „Nu cred că e cazul.”

Am simțit atunci că nu mai exist pentru nimeni din familia lui Piotr. Cândva eram sora lui preferată; acum eram doar o străină cu o cutie de poze prăfuite.

Au trecut luni și viața a mers înainte fără mine în centrul ei. Am început să merg la terapie, unde psiholoaga mea, doamna Rusu, m-a întrebat într-o zi:

— Ce ai vrea să-i spui lui Piotr dacă l-ai mai vedea o dată?

Am izbucnit în plâns:

— Că mi-e dor de el… Că fără el nu mai știu cine sunt.

Acum privesc fotografiile noastre și mă întreb: oare chiar contează sângele când banii și resentimentele pot șterge tot ce-am construit împreună? Oare familia e ceva ce alegem sau ceva ce pierdem atunci când viața ne ia tot?

Voi ce credeți? Cât valorează legătura dintre frați atunci când moștenirea devine mai importantă decât iubirea?