Dacă nu veneai acasă devreme, n-ai fi știut niciodată

— Ce cauți acasă la ora asta? vocea lui Vlad a răsunat din sufragerie, surprinsă și iritată, în timp ce eu încă nu apucasem să-mi scot pantofii. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu legume proaspete, iar inima îmi bătea nebunește. Nu era singur. Pe canapea, cu părul ciufulit și bluza mea preferată pe ea, stătea Irina, prietena mea din copilărie. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Am venit să-i gătesc mamei ceva bun… am bâiguit, încercând să ignor privirea vinovată a Irinei și ochii fugiți ai lui Vlad. În aer plutea un miros ciudat de parfum dulceag, pe care nu-l recunoșteam. M-am uitat la ceas: era abia ora patru după-amiaza. Niciunul nu spunea nimic. Tăcerea era mai grea decât orice cuvânt.

M-am dus direct în bucătărie, încercând să-mi controlez respirația. Vlad m-a urmat, închizând ușa după el.

— Nu e ceea ce crezi, a început el, dar vocea îi trăda panica. Dacă n-ai fi venit acasă devreme, n-ai fi știut niciodată…

Am izbucnit în râs, un râs amar, care mi-a umplut gura de gustul trădării. — Și asta ar fi fost mai bine pentru cine? Pentru tine? Pentru mine? Pentru Irina?

El a tăcut. Știam că nu are răspunsuri. Știam că totul se schimbase în acea clipă.

Am ieșit din bucătărie și am trecut pe lângă Irina fără să o privesc. Am urcat scările spre dormitor, fiecare pas fiind o luptă cu mine însămi să nu cedez lacrimilor. În minte îmi răsunau toate serile în care Vlad întârzia la serviciu, toate mesajele scurte și reci de la Irina: „Ne vedem altădată, sunt ocupată.”

În acea seară, am dormit pe canapea. Vlad a încercat să vorbească cu mine, dar nu l-am lăsat. M-am gândit la mama, la cum îi voi duce mâncarea a doua zi și la cum îi voi ascunde durerea mea. Nu voiam să-i agravez suferința.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Trebuie să vorbim. Te rog.” L-am rupt fără să-l citesc până la capăt. Am plecat la spital cu sacoșa de mâncare și ochii umflați de nesomn.

Mama m-a privit lung când am intrat.

— Ce ai pățit, Maria? Ești palidă ca varul.

Am zâmbit forțat și am început să-i povestesc despre serviciu, evitând subiectul care mă măcina pe dinăuntru. Dar ea știa. Mamele simt.

— Să nu lași pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare, mi-a spus încet, strângându-mi mâna. Ai curajul să alegi pentru tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta pe hol.

— Maria, te rog… Nu vreau să te pierd. A fost o greșeală. Irina… nu înseamnă nimic pentru mine.

L-am privit lung. — Pentru mine înseamnă totul. Era prietena mea cea mai bună.

A început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Dar lacrimile lui nu puteau șterge imaginea lor împreună sau golul din stomacul meu.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Irina mi-a trimis mesaje lungi, pline de scuze și explicații inutile: „Nu am vrut să se întâmple…”, „Eram singură…”, „Te rog să mă ierți…” Le-am șters pe toate fără să le citesc până la capăt.

La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Știau că ceva nu e în regulă; într-un oraș mic, veștile circulă repede. Am început să evit pauzele de cafea și discuțiile despre familie.

Într-o seară, tata m-a sunat: — Mama ta vrea să te vadă mai des. Ai grijă de tine, fata tatei.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile din nou. Tata nu era omul vorbelor mari, dar știa când să spună ce trebuie.

După o săptămână de tăcere și priviri goale prin casă, am luat o decizie. Am împachetat câteva haine și am plecat la părinți. Vlad a încercat să mă oprească:

— Maria, te rog! Putem repara totul! Gândește-te la anii noștri împreună!

— M-am gândit destul, Vlad. Poate că dacă nu veneam acasă devreme… Dar am venit. Și nu pot trăi cu minciuna asta.

La părinți m-am simțit din nou copil: protejată și iubită necondiționat. Mama mi-a făcut ceai de tei și mi-a spus povești din tinerețea ei — despre cum l-a iertat pe tata pentru o greșeală asemănătoare și despre cum uneori iertarea e mai grea decât plecarea.

— Tu trebuie să alegi ce e bine pentru tine, nu pentru ceilalți, mi-a spus ea într-o seară târzie.

Au trecut luni de atunci. Vlad încă îmi scrie uneori; Irina a dispărut din viața mea complet. Am început să merg la terapie și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am descoperit că pot fi întreagă chiar și după ce lumea mea s-a prăbușit.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi venit acasă devreme în ziua aceea, cât timp aș mai fi trăit în minciună? E mai bine să știi adevărul dureros sau să trăiești liniștit într-o iluzie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?