„Dacă vrei copil, mai întâi pleci din casa mea”: Cum aproape mi-a distrus soacra căsnicia

— Nu vreau să aud discuții! Dacă vrei copil, mai întâi pleci din casa mea!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria noastră mică, iar Irina, soția mea, stătea cu ochii în pământ, strângându-și mâinile. Eu rămăsesem nemișcat, cu lingura de lemn suspendată deasupra oalei cu ciorbă. În aer plutea miros de leuștean și tensiune.

Nu-mi imaginam că viața mea se va transforma într-un câmp de luptă între două femei pe care le iubeam, fiecare în felul ei. Când Irina mi-a spus că mama ei trebuie să vină să locuiască cu noi „doar câteva luni”, am acceptat fără să clipesc. Era bolnavă, avea nevoie de ajutor, iar noi eram singurii pe care se putea baza. Dar „câteva luni” s-au transformat în aproape doi ani, iar casa noastră s-a umplut de reguli noi, priviri tăioase și reproșuri nerostite.

— Nu e casa ta, mamă! E casa noastră! a încercat Irina să-i răspundă, dar vocea îi tremura.

— Casa asta e a mea cât timp eu plătesc facturile și fac curat! Dacă nu vă convine, puteți pleca amândoi! a tunat Viorica, trântind ușa dulapului.

M-am simțit mic și neputincios. Îmi venea să urlu, dar am tăcut. În fiecare seară, când mă întorceam de la muncă, găseam aceeași atmosferă apăsătoare: Viorica bombănind prin casă, Irina plângând în baie. Nu mai vorbeam despre copii, despre vacanțe sau despre planuri. Vorbeam doar despre ce a mai făcut mama ei azi.

Într-o seară, după ce Viorica s-a retras în camera ei, am găsit-o pe Irina stând pe marginea patului, cu ochii roșii.

— Nu mai pot, Vlad… Simt că mă sufoc. Parcă nu mai suntem noi doi. Parcă nici nu mai existăm.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă devenise. Irina fusese mereu puternică, dar acum părea o umbră a femeii cu care mă însurasem.

— O să vorbesc eu cu ea mâine. Nu putem continua așa.

— Și dacă te pune să alegi? a șoptit ea.

Am tăcut. Știam că nu era imposibil.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Viorica la masă, citind ziarul și sorbind din cafea.

— Doamnă Viorica, trebuie să vorbim.

A ridicat privirea peste ochelari și a oftat teatral.

— Ce-ai mai făcut iar? Nu-ți convine ceva?

— Nu e vorba de mine. E vorba de noi toți. Nu mai putem trăi așa. Eu și Irina vrem un copil, dar atmosfera asta ne distruge.

A lăsat ceașca jos cu zgomot.

— Un copil? Să aduci un copil aici? Să-l cresc eu? Să-l aud urlând toată ziua? Dacă vrei copil, mai întâi pleci din casa mea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa era pe numele nostru, dar pentru ea era „casa ei”.

— Nu e casa dumneavoastră! E casa noastră! am ridicat vocea pentru prima dată.

A început să plângă teatral:

— După tot ce-am făcut pentru voi… Așa mă răsplătiți? Să mă dați afară ca pe un câine bătrân?

Irina a intrat în bucătărie și s-a uitat la mine cu groază. Am simțit că mă prăbușesc între două lumi: una a datoriei față de o femeie care ne crescuse pe amândoi și una a iubirii pentru Irina și viitorul nostru.

Seara aceea a fost un coșmar. Viorica s-a încuiat în cameră și a refuzat să vorbească cu noi. Irina plângea în hohote și îmi repeta că nu vrea să-și piardă mama, dar nici pe mine. Eu nu dormeam nopțile gândindu-mă dacă nu cumva greșisem undeva: poate trebuia să fiu mai ferm de la început? Poate trebuia să accept că familia înseamnă sacrificiu?

Au trecut săptămâni în care am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Prietenii ne evitau; nimeni nu voia să vină „la noi”, unde totul era tensionat. La serviciu eram tot mai absent; șeful m-a chemat într-o zi și m-a întrebat dacă am probleme acasă.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din București, am găsit-o pe Irina împachetând hainele mamei ei într-o valiză veche.

— Ce faci? am întrebat șocat.

— O duc la mătușa Mioara. A zis că o primește o perioadă. Nu mai pot, Vlad. Ori pleacă ea, ori plec eu.

Am simțit că mi se rupe inima. Am mers împreună la Viorica și i-am spus adevărul: nu mai putem trăi împreună. A plâns, a țipat, ne-a blestemat și ne-a spus că suntem niște nerecunoscători. Dar până la urmă a plecat.

Casa a rămas goală și liniștită. Prea liniștită. Irina nu vorbea cu mine zile întregi; se simțea vinovată că și-a alungat mama. Eu mă simțeam vinovat că am ales-o pe ea în locul unei femei bolnave și singure.

Au trecut luni până când am reușit să ne regăsim unul pe celălalt. Am mers la terapie de cuplu; am vorbit despre traume vechi și despre limite sănătoase. Am reușit să avem copilul mult dorit abia după ce am învățat să fim din nou o echipă.

Astăzi încă mă gândesc la acele zile negre și mă întreb: oare câte familii românești trăiesc același coșmar al interferenței părinților? Oare chiar trebuie să alegem între părinți și partenerul de viață? Sau există o cale de mijloc pe care încă n-am descoperit-o?