Darul de nuntă – Povara dintre generații

— Mama, nu pot să cred că atât ați pus în plic! Ai văzut ce au dat ceilalți?

Vocea Ioanei răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră ore bune de la discuția noastră. Stăteam pe marginea patului, cu rochia de la nuntă încă pe umeraș, și încercam să-mi adun gândurile. Îmi simțeam inima grea, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră pe piept. Nu-mi imaginam că după atâta muncă, după luni întregi de pregătiri, tocmai fiica mea avea să-mi reproșeze ceva atât de… material.

— Ioana, am plătit totul. Rochia ta, sala, muzica, fotograful… Tot ce ai visat! am încercat să-i explic, cu voce tremurândă.

— Știu, dar toată lumea se uită la plicuri. Și Radu mi-a zis că părinții lui au pus mult mai mult. Parcă nu vă pasă… Parcă nu vă bucurați pentru noi!

M-am uitat la ea, cu ochii umezi. Nu mai era fetița care venea să mă ia de mână când se speria de tunete. Era o femeie tânără, cu așteptări și orgolii pe care nu le înțelegeam. M-am simțit străină în propria familie.

Soțul meu, Mihai, a intrat în cameră și m-a găsit privind în gol.

— Ce s-a întâmplat?

— Ioana… nu e mulțumită cu darul nostru. Zice că am dat prea puțin.

Mihai a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— O să treacă. E obosită, presiunea e mare… Toți tinerii ăștia vor să impresioneze. Dar noi știm cât am muncit pentru ziua asta.

Am dat din cap, dar nu mă puteam liniști. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimele luni: cum am alergat după oferte la restaurant, cum am negociat cu florăreasa din piață, cum am stat nopți întregi făcând invitațiile manual, ca să fie „altfel”. Am scos bani din economii, am renunțat la vacanța pe care o visam de ani de zile. Totul pentru ea.

A doua zi dimineață, Ioana nu mi-a răspuns la telefon. Am încercat să-i scriu un mesaj: „Te iubesc. Să nu uiți niciodată asta.” Niciun răspuns.

Seara, la masa din bucătărie, Mihai a spart tăcerea:

— Poate ar trebui să vorbim cu Radu. Să-i explicăm cum stau lucrurile.

— Nu vreau să pară că ne justificăm. Dar nici nu pot trăi cu gândul că fiica mea crede că n-am făcut destul pentru ea.

În zilele următoare, rudele au început să întrebe pe la colțuri: „Ce s-a întâmplat? De ce nu mai vine Ioana pe la voi?” M-am simțit judecată, ca și cum toată lumea ar fi știut cât am pus în plic. O mătușă chiar mi-a spus direct:

— Eh, copiii din ziua de azi… Numai la bani le stă capul! Dar și voi trebuia să fiți mai atenți. Lumea vorbește.

M-am simțit umilită. Nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre recunoștință, despre legătura dintre noi. Despre faptul că orice aș face, nu e niciodată destul.

Într-o seară ploioasă, când deja nu mai aveam lacrimi să plâng, am primit un mesaj scurt de la Ioana: „Poate ai dreptate. Dar doare.”

Am luat umbrela și am pornit spre blocul ei. Am urcat scările cu inima bătându-mi nebunește. Când mi-a deschis ușa, avea ochii roșii și fața obosită.

— Mamă… îmi pare rău că am fost rea. Dar toată lumea m-a întrebat cât ați pus voi în plic. M-am simțit prost…

Am îmbrățișat-o strâns.

— Ioana, nu poți măsura dragostea noastră în bani. Tot ce avem e al vostru. Am vrut doar să fii fericită.

A plâns pe umărul meu ca atunci când era mică și îi cădea genunchiul la joacă.

— Știu… Dar parcă lumea nu vede asta. Toți judecă după cât dai, nu după cât iubești.

Am stat mult timp îmbrățișate, fără să spunem nimic. În liniștea aceea grea am simțit că poate s-a rupt ceva între noi, dar poate tocmai asta ne va apropia altfel.

Acum, când privesc pozele de la nuntă și văd zâmbetul forțat al Ioanei din unele cadre, mă întreb: unde greșim ca părinți? Cum ajungem să fim judecați pentru gesturi materiale și nu pentru sacrificiile tăcute?

Poate că generația lor trăiește altfel presiunea socială. Poate că noi n-am știut să vorbim despre bani fără rușine sau teamă. Sau poate că dragostea părintească e condamnată mereu să fie subapreciată.

Mă gândesc adesea: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Cum putem vindeca rănile astea invizibile dintre părinți și copii?