Datoria dintre noi: Povestea unei iubiri care s-a transformat în facturi

— Mirela, trebuie să vorbim. Acum. Vocea lui Radu răsuna ca o sentință în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui tăioasă mă făcea să simt că urmează ceva rău.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— Nu mai merge așa. De ani de zile trag singur la jug. Plătesc chiria, întreținerea, mâncarea… Tu ai stat acasă cu copiii, dar acum că și tu ai serviciu, cred că e corect să-mi dai banii înapoi pentru tot ce am cheltuit pe tine și pe copii.

Am simțit cum mi se taie respirația. Radu nu fusese niciodată romantic, dar niciodată nu mi-a vorbit așa. Am încercat să glumesc, să detensionez:

— Radu, suntem o familie, nu facem socoteli între noi…

Dar el a ridicat vocea:

— Ba da! De azi înainte facem! S-au adunat ani de cheltuieli. Nu e corect să trag doar eu.

Mi-am amintit de toate nopțile nedormite cu copiii mici, de zilele în care nu aveam bani nici de pâine și totuși găseam o soluție să pun ceva pe masă. De fiecare dată când am renunțat la haine noi sau la o ieșire cu prietenele ca să nu-i fie lui greu. Și acum… acum eram o datornică în propria mea familie.

Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. În sufragerie, copiii — Ana și Vlad — se jucau cu Lego pe covor. M-am așezat lângă ei și i-am privit cum râd. Oare ce-ar spune dacă ar ști că mama lor trebuie să-i plătească tatălui pentru fiecare masă caldă?

Seara, după ce i-am culcat, am încercat să vorbesc cu Radu din nou. L-am găsit la calculator, făcând un tabel în Excel.

— Chiar vrei să facem asta? am întrebat cu voce stinsă.

— Da, Mirela. Nu mai pot altfel. Uite aici: chirie pe 7 ani, întreținere, mâncare… Am calculat tot. Îți trimit pe mail.

Am primit mailul la miezul nopții. 87.400 de lei. Atât valora viața mea de familie pentru el. Am plâns până dimineața.

A doua zi la serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Loredana, a observat:

— Mirela, ești bine?

Am clătinat din cap și i-am spus totul. S-a uitat la mine șocată:

— Nu pot să cred! Dar tu ai stat acasă cu copiii! Ai muncit la fel de mult ca el!

— Pentru el nu contează…

În zilele următoare, Radu a început să-mi trimită notificări pe WhatsApp cu sume exacte: „Azi ai mâncat de 12 lei”, „Factura la gaze e 210 lei pe lună, jumătate e partea ta”. Copiii au început să simtă tensiunea. Ana m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce nu mai râzi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că tatăl ei a transformat familia într-o afacere?

Mama mea a venit într-o zi pe neașteptate. M-a găsit plângând în baie.

— Mirela, ce-ai pățit?

I-am spus totul și a început să plângă și ea.

— Eu și taică-tu am avut greutăți, dar niciodată nu ne-am cerut bani unul altuia pentru viața împreună! Ce fel de om e Radu?

Nu știam ce să-i spun. Îl iubisem pe Radu pentru că era serios și muncitor, dar acum vedeam doar un contabil rece.

Într-o seară am încercat să discutăm ca doi adulți:

— Radu, nu pot trăi așa. Nu suntem parteneri de afaceri! Suntem soț și soție!

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar să știi că vreau banii înapoi!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să caut pe internet: „divorț”, „partaj”, „drepturi după căsnicie”. Am aflat că legea mă protejează, dar sufletul meu era deja zdrobit.

Într-o zi am primit o scrisoare de la un avocat: „Domnul Radu Popescu solicită restituirea sumelor cheltuite pe perioada căsniciei…”

Atunci am știut că nu mai există cale de întoarcere. Am început procedurile de divorț. Copiii au suferit enorm. Vlad a început să facă pipi în pat, Ana s-a retras în ea însăși.

La tribunal, Radu a venit cu dosare întregi de facturi și chitanțe. Judecătoarea s-a uitat la el lung:

— Domnule Popescu, familia nu e o firmă! Soția dumneavoastră a contribuit prin muncă în gospodărie și creșterea copiilor!

Am câștigat procesul, dar am pierdut liniștea sufletească. Copiii încă mă întreabă dacă tata ne mai iubește.

Acum stau într-un apartament mic cu Ana și Vlad și încerc să reconstruiesc totul de la zero. Mă uit uneori la pozele vechi cu Radu și mă întreb: unde s-a rupt totul? Când au devenit banii mai importanți decât dragostea?

Oare câți dintre noi ajungem să ne transformăm iubirea în datorii? Și dacă da… mai putem vreodată iubi cu adevărat după ce am fost puși la plată pentru fiecare clipă trăită împreună?