Datoria Mamei Mele, Povara Mea: Povestea unei Moșteniri Nedorite

— Irina, iar ai uitat să plătești factura la lumină? Vocea mamei răsuna ascuțit prin apartamentul mic din cartierul Titan, făcându-mă să tresar. Aveam doar șaptesprezece ani, dar simțeam că port pe umeri o greutate mult prea mare pentru vârsta mea. În fiecare zi, când mă întorceam de la liceu, găseam pe masa din bucătărie plicuri cu facturi, somații și scrisori de la bănci. Mama, Mariana, era mereu obosită, mereu cu ochii roșii de la plâns sau de la nesomn.

— N-am uitat, mamă, dar nu avem bani. Am plătit gazul, că altfel nu mai puteam găti nimic.

Ea oftează și-și trece mâna prin părul rar, încercând să-și ascundă disperarea. Știam că nu e vina mea, dar tot eu eram cea care trebuia să găsească soluții. Tata ne-a părăsit când aveam zece ani, iar de atunci mama s-a afundat tot mai mult în datorii. Împrumuturi la CAR, la vecini, la rude. Oricine era dispus să-i dea bani, primea promisiuni și lacrimi. Dar banii nu veneau niciodată înapoi.

Într-o seară, când încercam să învăț pentru bac, am auzit bătăi puternice în ușă. M-am speriat. Mama s-a ridicat încet și a deschis. În prag stătea domnul Popescu, administratorul blocului, cu o privire rece.

— Mariana, nu mai merge așa. Restanțele la întreținere au ajuns la trei mii de lei. Dacă nu plătiți, vă dăm în judecată.

Mama a început să plângă, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe hol și am încercat să negociez cu el.

— Vă rog, domnule Popescu, mai dați-ne o lună. O să găsesc eu o soluție.

— Nu e treaba ta, Irina. Ești doar un copil. Dar să știi că nu mai merge cu amânări la nesfârșit.

M-am întors în cameră și am început să plâng în pernă. Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu adultul casei. Prietenele mele vorbeau despre vacanțe, despre rochii de bal, despre băieți. Eu făceam liste cu datorii și mă rugam să nu ne taie curentul.

Într-o zi, la școală, profesoara de română, doamna Stoica, m-a chemat la ea după oră.

— Irina, te văd mereu obosită și abătută. Ce se întâmplă acasă?

Am ezitat, dar privirea ei caldă m-a făcut să cedez. I-am povestit totul, cu lacrimi în ochi. Ea m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Nu ești singură. O să te ajutăm. Dar trebuie să ai grijă și de tine, nu doar de mama ta.

Am început să merg la consiliere la școală. Am primit și o bursă socială. Dar acasă, nimic nu se schimba. Mama refuza să caute un alt loc de muncă, spunând că nu poate, că e prea bolnavă. Dar eu știam că, de fapt, îi era frică. Frică să iasă din cercul vicios al datoriilor și al rușinii.

Într-o seară, am avut o ceartă cumplită.

— Irina, de ce nu mă ajuți mai mult? De ce nu te angajezi și tu undeva?

— Mamă, am școală! Vrei să renunț la tot pentru că tu nu poți să-ți rezolvi problemele?

A izbucnit în plâns și m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare. Am ieșit trântind ușa și am mers la prietena mea, Ana. Acolo, în camera ei luminoasă, am simțit pentru prima dată că pot respira. Părinții Anei m-au primit cu căldură și m-au întrebat dacă vreau să rămân peste noapte.

— Irina, tu nu ești responsabilă pentru greșelile părinților tăi, mi-a spus mama Anei. Ai dreptul la propria viață.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Dar cum să-mi las mama singură? Cum să nu mă simt vinovată?

Într-o dimineață, am găsit-o pe mama leșinată în bucătărie. Am chemat salvarea. Diagnosticul: epuizare și depresie severă. Atunci am înțeles că nu pot salva pe nimeni dacă eu însămi mă prăbușesc. Am început să pun limite. Am cerut ajutorul unei mătuși, am vorbit cu asistența socială. Mama a intrat într-un program de consiliere, iar eu am continuat să merg la școală.

Nu a fost ușor. Rudele mă judecau. — Cum poți să-ți lași mama așa? — Dar nimeni nu știa cât de greu e să trăiești cu povara datoriilor altcuiva. Să fii mereu adultul, mereu responsabilul, mereu cel care repară greșelile altora.

Acum, la douăzeci și doi de ani, sunt studentă la psihologie și locuiesc într-o garsonieră mică, dar a mea. Mama încă se luptă cu demonii ei, dar eu am învățat să trăiesc pentru mine. O vizitez des, o ajut cât pot, dar nu mă mai las înghițită de datoriile și vinovăția ei.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora, purtând poveri care nu ne aparțin? Când vine momentul să spunem „ajunge” și să ne alegem propriul drum? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că merităm să fim liberi.