„Datoria ta e să ai grijă de familie, nu să visezi la carieră!”

— Irina, nu înțelegi? Datoria ta e să ai grijă de familie, nu să visezi la carieră!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Copiii se jucau în sufragerie, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al lui Radu mă strivește mai tare.

Nu era prima dată când auzeam asta. Mama îmi spusese mereu că o femeie trebuie să fie stâlpul casei, să aibă grijă de copii și de soț. Dar undeva, adânc în mine, simțeam că mă sufoc. În fiecare zi, rutina mă apăsa: trezit devreme, pregătit pachete pentru școală, curățenie, gătit, teme cu copiii, iar seara, oboseală și tăcere.

Într-o zi, când am dus-o pe Maria la grădiniță, am văzut un afiș: „Cursuri gratuite de informatică pentru adulți”. Am simțit un fior. Mereu mi-a plăcut să învăț lucruri noi. Am luat numărul de telefon și l-am băgat în buzunar ca pe un secret vinovat.

Seara, la cină, am încercat să-i spun lui Radu:
— M-am gândit… poate aș putea merge la niște cursuri. Să învăț ceva nou.
El a ridicat din sprâncene și a râs scurt:
— Și cine are grijă de copii? Cine gătește? Ce-ți mai trebuie ție cursuri? Ai tot ce-ți trebuie acasă.

M-am simțit mică. Dar dorința nu a dispărut. În următoarele zile, am început să visez cu ochii deschiși: cum ar fi să am un job al meu? Să câștig bani? Să fiu respectată pentru altceva decât pentru ciorba bună și casa curată?

Am început să merg la cursuri pe ascuns. Îi spuneam lui Radu că merg la cumpărături sau la doctor. La început mi-a fost frică. Dar acolo, printre alte femei ca mine — unele mai tinere, altele mai în vârstă — m-am simțit vie. Am râs din nou. Am învățat să folosesc un computer, să scriu un CV.

Într-o zi, mama m-a sunat:
— Irina, ce faci? Ai grijă să nu-l superi pe Radu. Bărbații nu suportă femeile care vor prea mult.
Am oftat:
— Mamă, dar eu vreau doar să fiu fericită.
Ea a tăcut o clipă.
— Fericirea ta e familia ta.

Dar dacă nu mai simțeam asta? Dacă familia mea era doar o parte din cine sunt?

După două luni de cursuri, am primit o ofertă de muncă part-time la o firmă mică din oraș. Când i-am spus lui Radu, a izbucnit:
— Nu! Nu vreau să te văd muncind ca o sclavă pentru alții! Ce vor zice vecinii? Ce exemplu dai copiilor?

A urmat o ceartă cumplită. Copiii plângeau în camera lor. Eu plângeam în baie. M-am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut: ochi umflați, păr ciufulit, suflet gol.

În zilele următoare, Radu a refuzat să-mi vorbească. Mama a venit să mă certe:
— Ți-ai pierdut mințile! O femeie serioasă nu-și lasă casa pentru un job prost plătit!

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Am început munca timid, cu frica de a nu fi descoperită sau judecată. Dar fiecare zi la birou era o gură de aer proaspăt. Colegii mă respectau. Șeful mi-a spus într-o zi:
— Irina, ai potențial! Poate vrei să te ocupi de un proiect nou?

Acasă însă tensiunea creștea. Radu era tot mai distant. Copiii mă întrebau:
— Mami, de ce ești tristă?
Le zâmbeam forțat:
— Nu sunt tristă, doar obosită.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu s-a așezat lângă mine pe canapea:
— Irina, nu te mai recunosc. Parcă nu mai ești tu.
Am răspuns încet:
— Poate că abia acum sunt eu.
El s-a ridicat nervos:
— Dacă vrei carieră, fă-o singură! Eu nu te mai ajut cu nimic!

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama. Gândește-te bine ce vrei.”

Am rămas singură cu copiii și cu frica mea. Mama m-a sunat din nou:
— Vezi ce-ai făcut? Ai distrus familia!
Dar eu știam că dacă renunț acum la mine însămi, nu voi mai putea fi niciodată fericită — nici pentru mine, nici pentru copii.

Lunile au trecut greu. Radu s-a întors după o vreme, dar ceva s-a schimbat între noi. Nu m-a mai putut opri din drumul meu. Am continuat să muncesc și să cresc profesional. Copiii au început să fie mândri de mine: „Mami lucrează la birou!”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am sacrificat prea mult pentru visul meu de a fi altceva decât „soția lui Radu” sau „mama Mariei și a lui Vlad”. Dar când mă uit în oglindă și văd o femeie care zâmbește sincer, știu că am ales corect.

Oare câte femei din România trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să ne ascultăm sufletul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?