„De azi, și ea locuiește cu noi…” – Lupta mea pentru propriile granițe într-o familie românească

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei pâine! — vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna din bucătărie, amestecându-se cu zgomotul ploii care bătea în geam. Mă oprisem în hol, cu umbrela udă în mână, și simțeam cum fiecare picătură care se prelingea pe podea era ca o acuză mută la adresa neputinței mele. Înainte să apuc să răspund, ușa s-a deschis brusc și în prag a apărut cumnata mea, Ramona, cu ochii umflați de plâns și trei copii agățați de fusta ei.

— Mamă, nu mai pot! — a izbucnit Ramona, iar soacra mea a alergat spre ea, lăsându-mă singură cu umbrela și gândurile mele. În câteva minute, întreaga casă s-a umplut de voci, plânsete și bagaje. Soțul meu, Sorin, a venit din sufragerie cu o privire pierdută.

— Ce se întâmplă? — am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Ramona… rămâne la noi o perioadă. Cu copiii. Nu are unde să meargă. — vocea lui era joasă, aproape vinovată.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Casa noastră mică din cartierul Titan abia ne ajungea nouă. Dar cine eram eu să spun „nu”? În familia lui Sorin, ajutorul era lege nescrisă. Am zâmbit forțat și am început să le arăt camera de oaspeți, care urma să devină dormitor pentru patru persoane.

Zilele au început să curgă una după alta, fiecare mai grea decât cealaltă. Diminețile erau un haos: copii care plângeau că nu găsesc șosete, Ramona care se certa cu fiica cea mare că nu vrea la școală, soacra care comenta că nu e destul lapte în frigider. Eu mă trezeam prima și adormeam ultima, încercând să țin casa pe linia de plutire.

Într-o seară, după ce am spălat vasele pentru a treia oară în ziua aceea, am auzit-o pe Lidia spunându-i Ramonei:

— Noroc cu Nora că e răbdătoare. Altele ar fi făcut scandal!

Am simțit un nod în gât. Nu era recunoștință în vocea ei, ci o așteptare tacită ca eu să fiu mereu acolo, să mă sacrific fără să comentez. În acea noapte nu am putut dormi. M-am uitat la Sorin care sforăia liniștit și m-am întrebat: „Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?”

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, Ramona plângea din nou. Soacra îi făcea cafea și îi spunea:

— O să treacă, mamă. O să vezi că aici suntem toți împreună.

Am vrut să spun ceva, dar m-am oprit. M-am simțit invizibilă. Am plecat la serviciu fără să mănânc.

La birou, colega mea Irina m-a întrebat:

— Ești bine? Pari obosită.

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul printre sughițuri: cum nu mai am intimitate, cum nu mai pot să mă relaxez nici măcar cinci minute în casa mea, cum simt că mă sufoc.

— Trebuie să le spui ce simți! — mi-a spus Irina hotărâtă. — Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Dar cum să le spun? Cum să-i spun soacrei că nu mai suport? Cum să-i spun Ramonei că prezența ei mă apasă? Cum să-i spun lui Sorin că simt că nu mai exist?

Seara aceea a fost decisivă. Am găsit-o pe Lidia în bucătărie, tăind ceapă pentru ciorbă.

— Doamnă Lidia… — am început timid — …simt că nu mai pot. Casa e prea mică pentru atâția oameni. Eu… am nevoie de spațiu. De liniște.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să vând casa peste noapte.

— Cum adică? Sângele apă nu se face! Ramona e sora lui Sorin! Dacă tu ai avea nevoie, noi te-am primi!

— Poate… dar eu nu mai pot. M-am pierdut pe mine aici.

A urmat o ceartă ca-n filmele vechi românești: reproșuri, lacrimi, amenințări subtile cu „dacă nu-ți convine…”. Sorin a încercat să mă apere timid:

— Mamă… poate Nora are dreptate…

— Taci din gură! — l-a repezit Lidia.

În acea noapte am dormit pe canapea. A doua zi dimineață am făcut bagajul și m-am mutat temporar la Irina. Sorin a venit după două zile:

— Îmi pare rău… dar nu știu ce să fac. E familia mea…

— Și eu sunt familia ta! — i-am spus printre lacrimi.

Au trecut două luni până când Ramona a reușit să-și găsească o garsonieră și s-a mutat cu copiii ei. Lidia nu mi-a mai vorbit aproape un an. Relația cu Sorin s-a schimbat: am pus limite clare și am început terapie de cuplu.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem cu totul? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?