De când s-a născut nepotul meu, îl văd doar în poze: Povestea unei bunici cu inima frântă

— Nu, mamă, nu e momentul acum. Te rog să înțelegi, a zis Vlad la telefon, cu vocea stinsă, evitând să mă privească pe ecranul telefonului.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară în două săptămâni când îl sunam să-l întreb dacă pot veni să-l văd pe micuțul Andrei. Nepotul meu, primul copil al fiului meu, venise pe lume luna trecută. Îmi imaginam de ani de zile momentul în care îl voi ține în brațe, îi voi cânta „Nani, nani”, îi voi mirosi pielea caldă și-i voi vedea zâmbetul adormit. Dar tot ce primesc sunt poze pe WhatsApp și răspunsuri reci.

— Dar Vlad, am adus hăinuțe noi și jucării. Și am pus și ceva bani într-un plic, pentru voi. Știi că vreau doar să vă ajut…

— Nu e nevoie, mamă. Roxana… Roxana nu se simte bine cu vizite. E obosită, are nevoie de liniște. Și părinții ei nu vin nici ei prea des.

Mințea. Știam că părinții Roxanei stau la două străzi distanță și că vin aproape zilnic. Vecina mea, doamna Stancu, îi vede mereu intrând cu sacoșe pline. Mă doare să recunosc, dar simt că nu sunt dorită.

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în surdină, ca să nu mă audă soțul meu, Ion. El mereu spune că exagerez, că „tinerii din ziua de azi au alte obiceiuri”, dar eu știu că nu e doar atât.

Am crescut doi copii singură, după ce Ion a rămas fără serviciu și s-a apucat de băut. Am tras din greu ca Vlad să ajungă la facultate și să-și facă un rost. L-am ajutat cu bani când s-a mutat cu Roxana la apartamentul lor din Militari. Am fost acolo la fiecare pas important din viața lui. Și acum? Acum nu mai sunt bună nici măcar să-mi văd nepotul?

Într-o seară, după ce am primit încă o poză cu Andrei dormind în pătuțul lui nou, am decis să încerc din nou. Am sunat-o direct pe Roxana.

— Bună, Roxana! Ce mai faceți? Cum e micuțul?

— E bine, doamnă Maria. Doarme acum. Noi suntem cam obosiți…

— Roxana, aș vrea tare mult să vin să-l văd pe Andrei. Poate vin doar pentru o oră, nu deranjez cu nimic…

— Sincer, nu cred că e momentul potrivit. Am nevoie de spațiu. Și… prefer să nu avem vizite deocamdată.

Vocea ei era tăioasă, fără urmă de empatie sau recunoștință. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Înțeleg… Dar dacă ai nevoie de ajutor cu ceva? Să gătesc, să fac curat…

— Nu e nevoie. Mama mă ajută destul.

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la Ion:

— Nu mă lasă să-l văd pe Andrei! Ce am făcut greșit?

Ion a ridicat din umeri:

— Lasă-i în pace. O să-și revină ei. Poate are depresie postnatală sau cine știe ce…

Dar eu știam că nu e doar atât. Îmi amintesc perfect ziua când Vlad mi-a spus că Roxana nu mă place pentru că „mă bag prea mult”. Că i-am dat sfaturi despre cum să țină copilul în brațe sau ce ceaiuri să-i dea când era însărcinată. Dar eu doar voiam să ajut! Așa am fost crescută: familia trebuie să fie împreună la greu și la bine.

Într-o duminică dimineață, am decis să-i invit la noi la masă. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa frumos și am trimis un mesaj:

„Dragii mei, vă așteptăm azi la prânz! Mi-e dor de voi și vreau tare mult să-l văd pe Andrei.”

Răspunsul a venit sec:

„Nu putem veni azi. Roxana nu se simte bine.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate am greșit undeva? Poate am fost prea insistentă? Sau poate Roxana pur și simplu nu mă va accepta niciodată?

Seara târziu, Vlad m-a sunat:

— Mamă… te rog să nu te superi pe Roxana. E greu pentru ea acum.

— Dar pentru mine nu e greu? Nu ți-e dor de mine? Nu vrei ca fiul tău să-și cunoască bunica?

A tăcut câteva secunde.

— O să treacă… O să vinim cândva.

Dar știam că „cândva” poate însemna niciodată.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de goală ca precedenta. Primesc poze cu Andrei: râde, merge de-a bușilea, face primii pași… Dar totul printr-un ecran rece de telefon. Prietenele mele din bloc își plimbă nepoții prin parc și povestesc cu mândrie despre ei. Eu mă uit la poze și plâng pe ascuns.

Într-o zi, am întâlnit-o pe mama Roxanei la supermarket.

— Bună ziua! Ce mai faceți?

M-a privit scurt peste ochelari:

— Bine… Suntem ocupați cu cel mic.

— Mi-e tare dor de el… Nici nu l-am ținut în brațe până acum.

A ridicat din umeri:

— Așa a vrut Roxana. E copilul ei.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Dar e și nepotul meu! Și Vlad e tatăl lui!

A dat din cap fără să spună nimic și a plecat mai departe printre rafturi.

M-am întors acasă cu ochii în lacrimi și m-am prăbușit pe canapea. Ion s-a uitat la mine neputincios:

— Maria, trebuie să accepți situația…

Dar cum poți accepta că nu ai voie să-ți vezi nepotul? Cum poți trăi cu dorul ăsta care te roade zi de zi?

Acum stau singură în sufragerie, privind poza lui Andrei pe telefon și întrebându-mă: oare va veni o zi când voi putea să-l strâng în brațe? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât doare să fii exclus din propria familie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?