De când s-a născut nepotul meu, îl văd doar în poze: Povestea unei bunici rănite

— Nu, mamă, nu e un moment bun. Poate altă dată, îmi spune Vlad la telefon, vocea lui tremurând ușor, ca și cum ar încerca să ascundă ceva. Din camera cealaltă, aud vag un plâns de copil și inima mi se strânge. E nepotul meu, Andrei, pe care nu l-am ținut niciodată în brațe.

Mă uit la poza lui de pe frigider – ochi mari, obraji rotunzi, un zâmbet abia schițat. Atât mi-a rămas. Poze trimise pe WhatsApp, câteva secunde de video cu el gângurind. De fiecare dată când încerc să-i vizitez, nora mea, Alina, găsește un motiv să refuze. „E prea mic, are nevoie de liniște”, „Nu vrem să-l expunem la microbi”, „Suntem obosiți”. Mă simt ca un intrus în propria familie.

Am crescut doi copii singură după ce soțul meu a murit într-un accident la combinat. Am tras din greu ca Vlad și sora lui, Ioana, să aibă tot ce le trebuie. Am renunțat la multe pentru ei – concedii, haine noi, chiar și la visul meu de a avea o mică florărie. Când Vlad a cunoscut-o pe Alina la facultate, am fost fericită pentru el. O fată frumoasă, deșteaptă, cu părinți respectabili din Ploiești. La început părea că ne înțelegem bine. Dar după nuntă, lucrurile au început să se schimbe.

— Mamă, Alina vrea să petrecem Crăciunul cu ai ei anul ăsta. Să nu te superi, da? mi-a spus Vlad într-o seară de decembrie.

M-am prefăcut că nu mă deranjează, dar am plâns toată noaptea. Apoi au urmat alte sărbători petrecute fără ei. Când am aflat că Alina e însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am început să tricotez hăinuțe pentru bebeluș, am cumpărat jucării și am pus bani deoparte pentru orice ar avea nevoie.

Când s-a născut Andrei, am sunat-o pe Alina să o felicit.

— Mulțumesc, doamnă Maria. Suntem foarte obosiți acum. O să vă sunăm noi când putem primi vizite.

Am așteptat două săptămâni. Într-o zi am mers cu Ioana la ei acasă cu un coș plin de fructe și flori. Alina ne-a întâmpinat la ușă cu un zâmbet forțat.

— Nu e un moment bun acum. Andrei tocmai a adormit și nu vrem să-l trezim.

Ioana a încercat să glumească:

— Las’ că dorm copiii și cu gălăgie! Și noi am crescut în două camere cu televizorul pornit!

Alina a închis ușa politicos dar ferm. Am plecat acasă cu coșul aproape neatins.

De atunci, tot ce primesc sunt poze și mesaje scurte. Când îi invit la masă sau la o cafea duminica, primesc același răspuns: „Nu putem acum”, „Poate altă dată”, „Avem deja planuri cu părinții Alinei”.

Într-o seară am prins curaj și l-am întrebat pe Vlad:

— Vlad, ce se întâmplă? De ce nu mă lăsați să-l văd pe Andrei?

A tăcut mult timp.

— Mamă… Alina zice că nu vrea prea mult stres în jurul copilului. Că tu… uneori ești prea insistentă.

— Insistentă? Pentru că vreau să-mi văd nepotul?

— Știi că te iubesc, dar trebuie să respect dorințele ei…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am fost prea prezentă? Poate i-am sufocat? Sau poate Alina nu m-a vrut niciodată aproape?

Sora mea, Elena, mă ceartă:

— Tu ai crescut copiii singură! Cum să te lase pe dinafară? Du-te peste ei!

Dar nu pot. Nu vreau scandaluri. Nu vreau ca Vlad să fie prins între mine și soția lui.

Am încercat să vorbesc cu părinții Alinei la botez – singura dată când am putut ține copilul în brațe pentru câteva minute. Ei m-au privit rece, ca pe o rudă îndepărtată care nu-și cunoaște locul.

— Noi credem că e mai bine ca Andrei să crească într-un mediu liniștit, fără prea multe vizite sau agitație, mi-a spus tatăl Alinei.

Am simțit că nu mai am niciun drept asupra propriei familii.

Sunt zile când mă uit la pozele vechi cu Vlad copil și mă întreb unde am greșit. Îmi lipsește mirosul de bebeluș, chicotitul acela mic și cald pe care îl au doar copiii mici. Îmi lipsește familia mea.

Ioana încearcă să mă încurajeze:

— Las’ că o să-și dea seama Vlad ce pierde! Nu poți forța oamenii să te iubească sau să te accepte…

Dar doare. Doare mai tare decât orice altceva am trăit până acum.

Uneori visez că Andrei vine la mine alergând prin curte, strigând „Buni!”. Mă trezesc plângând și mă simt mai singură ca niciodată.

M-am gândit chiar să mă mut în alt oraș sau să plec la sora mea în Italia. Dar nu pot renunța la speranța că într-o zi ușa aceea se va deschide și pentru mine.

Poate că sunt prea bătrână ca să mai schimb ceva… Sau poate nu am făcut destul ca să fiu acceptată în familia fiului meu? Oare cât valorează dragostea unei mame când nu mai are cui s-o dea?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă împăcați cu gândul că sunteți străini în propria familie?