De ce am ales singurătatea după divorț: Povestea mea, Doru, 54 de ani

— Tata, nu înțeleg de ce nu vrei să-ți refaci viața. Toți oamenii normali vor pe cineva lângă ei, nu să stea singuri ca niște pustnici!
Vocea Ioanei, fiica mea, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea peste ceașca de cafea, încercând să-i răspund fără să mă apăr, dar simt cum mi se strânge stomacul. Are ochii mamei ei, aceeași privire pătrunzătoare care parcă vrea să scoată adevărul din mine cu forța.

— Ioana, nu e vorba că nu vreau… doar că nu mai pot. Nu mai am energia să iau totul de la capăt. Am obosit să tot explic de ce nu vreau să mă arunc iar într-o relație care poate să mă sfâșie.

Ea oftează teatral și-și strânge părul într-un coc dezordonat. — Toată lumea trece prin despărțiri, tata. Dar nu toți aleg să rămână singuri. Tu chiar vrei să fii singur până la sfârșit?

Îmi mușc buza. Nu știu ce să-i spun. Adevărul e că nu știu nici eu dacă vreau asta sau doar nu mai pot altfel. După douăzeci și șapte de ani de căsnicie cu Lidia, divorțul a fost ca o explozie care mi-a aruncat sufletul în mii de cioburi. Am încercat să le adun, dar unele s-au pierdut pentru totdeauna.

Seara, când Ioana pleacă la apartamentul ei, rămân singur cu gândurile mele. Mă uit la poza veche de pe raft: eu și Lidia la mare, zâmbind larg, cu soarele în spate. Parcă suntem alți oameni. Mă întreb unde s-a rupt totul. Poate când am început să muncim prea mult, să vorbim prea puțin, să ne ascundem frustrările sub preșul rutinei.

A doua zi mă sună Radu, prietenul meu din copilărie.

— Doru, hai la o bere diseară! Nu mai accept scuze!

Ne întâlnim la terasa din colțul blocului. Radu e genul care nu suportă liniștea, vorbește mult și râde tare. Dar azi e mai serios.

— Băi, frate, tu chiar vrei să mori singur? Ai 54 de ani, nu 84! Uite la mine: m-am recăsătorit după ce m-a lăsat Vali. Da’ viața merge înainte! Ce naiba te ține pe loc?

Îl privesc lung. — Nu știu dacă pot să mai am încredere în cineva. Parcă totul e prea complicat acum. Și-apoi… poate că merit puțină liniște.

Radu dă din cap nemulțumit. — Liniștea e bună până te apucă dorul de cineva care să-ți țină mâna noaptea. Să vezi atunci ce liniște urâtă e aia…

Mă gândesc la cuvintele lui toată noaptea. Da, uneori mi-e dor de o mână caldă lângă a mea, de o voce care să-mi spună „noapte bună”. Dar mi-e și mai frică de certuri, de compromisuri forțate, de sentimentul că iar trebuie să mă pierd pe mine ca să fac pe altcineva fericit.

În weekend merg la mama la țară. O găsesc în grădină, culegând roșii.

— Dorule, tu chiar nu vrei să-ți găsești pe cineva? O femeie bună, cuminte… Să nu rămâi singur ca un câine bătrân!

Zâmbesc amar. — Mamă, poate că așa mi-e scris.

Ea oftează și-și șterge mâinile pe șorț. — Nu-i bine omul singur, mamă… Nu-i bine deloc.

Pe drumul spre casă mă apasă vorbele tuturor ca niște pietre legate de glezne. De ce trebuie mereu să explic? De ce e atât de greu pentru ceilalți să accepte că unii oameni pur și simplu nu mai pot? Că uneori singurătatea nu e o pedeapsă, ci o alegere? Sau poate doar o formă de supraviețuire?

Într-o seară primesc un mesaj de la Lidia: „Sper că ești bine.” Atât. Mă uit minute în șir la ecran fără să știu dacă să răspund sau nu. În cele din urmă scriu: „Sunt bine. Sper că și tu.” Și atât.

Mă întorc la masa mea mică din bucătărie și-mi torn un pahar de vin. Privesc pe geam cum plouă mărunt peste orașul adormit. Poate că într-o zi o să-mi fie dor de altceva decât liniștea asta apăsătoare. Poate că într-o zi o să vreau din nou să risc.

Dar azi… azi am nevoie doar de mine.

Oare câți dintre noi aleg singurătatea pentru că așa simt cu adevărat și câți pentru că le e teamă să mai sufere? E oare greșit să vrei liniște după o viață întreagă de compromisuri? Voi ce ați alege?