De ce nu-i dau mamei mele cheia de la apartament? – O dramă românească despre limite, control și vindecare

— Nu vreau să mai aud discuția asta, Radu! Nu-i dau cheia și gata!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar Radu mă privește cu ochii lui calzi, dar nedumeriți. Încerc să-mi țin lacrimile în frâu. În mintea mea, aud din nou vocea mamei: „Nu faci nimic bine fără mine. Dacă nu eram eu, nici nu știai să-ți legi șireturile!”

— Dar e mama ta, Irina! Ce poate fi atât de rău dacă are o cheie? Poate are nevoie de ceva când nu suntem acasă…

Îmi mușc buza. Radu nu înțelege. Nimeni nu înțelege. Pentru el, Mariana e doar o femeie grijulie, care aduce plăcinte calde și face glume la masa de Crăciun. Pentru mine… pentru mine e umbra care m-a urmărit toată viața.

Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu pereți subțiri și uși mereu întredeschise. Tata era mai mult absent — la muncă sau la cârciumă. Mama era pretutindeni: în ghiozdanul meu, în caietele mele, în visele mele. Îmi verifica temele, îmi alegea hainele, îmi citea mesajele pe ascuns. Când am avut primul iubit, Vlad, l-a chemat la noi „să-l cunoască”, dar l-a făcut să se simtă ca un intrus. După aceea, Vlad n-a mai venit niciodată.

— Irina, nu vreau să te rănesc, dar cred că exagerezi…

Radu încearcă să mă ia de mână, dar mă trag înapoi. Îmi simt inima bătând nebunește. Dacă îi spun adevărul? Dacă îi spun cum mama intra peste mine în cameră fără să bată? Cum îmi citea jurnalul și apoi mă certa pentru „gândurile nepotrivite”? Cum mă făcea să mă simt vinovată pentru orice decizie luată fără aprobarea ei?

— Nu exagerez! Nu vreau să trăiesc din nou așa! Nu vreau să vin acasă și să găsesc lucrurile mutate prin dulapuri sau hainele spălate altfel decât vreau eu!

Radu oftează și se ridică de la masă. Îl aud cum trântește ușa de la baie. Rămân singură cu gândurile mele și cu frica veche, aceea că poate chiar eu sunt problema.

Telefonul vibrează pe masă. „Mama”. Ezit o clipă, apoi răspund.

— Da?
— Irina, ai uitat că azi mergem la medic? Să nu întârzii! Și vezi să nu uiți dosarul cu analizele!

Vocea ei e tăioasă, ca întotdeauna. Nu e întrebare, e ordin.

— Da, mamă…

Închid și simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la ceas — mai am o oră până la programare. Mă gândesc la toate momentele când am încercat să-i spun că am nevoie de spațiu. Când i-am spus că vreau să mă mut singură la 23 de ani, a plâns trei zile și mi-a spus că sunt nerecunoscătoare. Când am început să ies cu Radu, a venit neanunțată la serviciu „să vadă cu cine mă însoțesc”.

Când ne-am mutat împreună, primul lucru pe care l-a cerut a fost o cheie de la apartament. Am spus „nu” și am văzut cum i se schimbă fața — din zâmbet cald în privire rece.

— Nu ai încredere în mine? Sunt mama ta! Dacă ți se întâmplă ceva?

Dar adevărul e că nu am încredere. Nu în ea ca mamă — ci în ea ca femeie care nu știe să respecte limitele.

La cabinetul medicului stau pe un scaun tare, cu dosarul pe genunchi. Mama vorbește cu asistenta despre „fata ei care nu știe să aibă grijă de sănătatea ei”. Mă simt ca un copil certat în fața clasei.

— Irina, ai grijă ce spui doctorului! Să nu uiți să menționezi că ai avut dureri de cap!

— Mamă, pot vorbi și singură…

Se uită la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

După consultație, mergem împreună spre metrou. Ea vorbește despre rețete și programări viitoare. Eu tac.

— Irina, când îmi dai cheia? Să pot veni să-ți fac ordine când ești ocupată…

Mă opresc brusc pe trotuar.

— Mamă, nu vreau să ai cheia! Vreau să am spațiul meu! Vreau să știu că atunci când intru acasă e doar casa mea!

Se uită la mine șocată. Pentru prima dată văd lacrimi în ochii ei.

— Dar eu doar vreau să te ajut…

— Nu mă ajuți dacă nu mă lași să respir!

Ajung acasă epuizată. Radu mă așteaptă pe canapea.

— Ai vorbit cu ea?

Dau din cap.

— Și?

— Nu știu… Poate că am rănit-o. Dar dacă nu pun limite acum, n-o să fiu niciodată liberă.

Radu mă ia în brațe și pentru prima dată simt că cineva mă vede cu adevărat.

Seara târziu primesc un mesaj de la mama: „Te iubesc oricum.”

Îl citesc de zeci de ori. Poate că vindecarea începe cu un „nu”. Poate că iubirea adevărată nu cere chei, ci respect.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să spunem „nu” celor pe care îi iubim cel mai mult? Și cât costă libertatea asta? Voi ce ați face în locul meu?