De ce nu mai vine bunica? Povestea unei mame între tăcere și dor

— Mama, de ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Mara, cu ochii mari, umezi, în timp ce își strângea păpușa la piept. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna asta când copiii mă întrebau același lucru. Radu, băiatul meu de opt ani, se uita la mine cu o seriozitate care nu-i era specifică.

— Poate e bolnavă, am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat. Știam că nu era adevărul complet. Știam că nu era nici măcar jumătate de adevăr.

Soacra mea, Elena, fusese mereu prezentă în viața noastră. Venea cu plăcinte calde, cu povești din copilăria lui Vlad, soțul meu, și cu răbdare infinită pentru nepoți. Era omul care mă ajuta când nu mai puteam, care știa să-mi citească oboseala din priviri și să-mi aducă o cană de ceai fără să spun nimic. Dar de șase luni, Elena dispăruse. Nu mai suna, nu mai venea, nu răspundea la mesaje. Tăcerea ei era ca o ceață groasă care se lăsa peste casa noastră.

Totul începuse după acea ceartă stupidă din primăvară. Îmi amintesc perfect ziua aceea: ploua mărunt, iar eu eram epuizată după o săptămână grea la serviciu. Mara răcise, Radu avea teme peste teme, Vlad era plecat în delegație. Elena venise pe neașteptate și a început să-mi dea sfaturi despre cum ar trebui să gestionez copiii și casa. „Ana, nu-i bine să lași copiii atât de mult la televizor. Și supa asta e prea sărată pentru Mara.” Am simțit cum explodez.

— Știu că vrei să ajuți, dar te rog, lasă-mă să fiu mamă în felul meu! am spus mai tare decât intenționam.

Elena s-a uitat la mine lung, cu o tristețe pe care n-am știut s-o citesc atunci. A plecat fără să mai spună nimic. De atunci, n-a mai venit.

La început am crezut că are nevoie de timp. Apoi am început să-i scriu mesaje: „Veniți pe la noi?”, „Copiii vă duc dorul”, „Sper că sunteți bine”. Niciun răspuns. Vlad a încercat și el să o sune, dar primea doar răspunsuri scurte: „Sunt ocupată”, „Poate altădată”.

Copiii au început să întrebe tot mai des de ea. Într-o seară, l-am auzit pe Radu spunându-i Marei: „Cred că bunica nu ne mai iubește.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să le explic că uneori adulții au probleme pe care copiii nu le pot înțelege, dar nici eu nu înțelegeam pe deplin ce se întâmplase.

Vlad a devenit tot mai tăcut. Îl vedeam cum se uită la telefon înainte de culcare, sperând la un mesaj de la mama lui. Într-o noapte l-am găsit plângând în baie. Nu l-am întrebat nimic; doar l-am îmbrățișat.

Într-o duminică am decis să merg la Elena acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis după câteva minute, cu ochii umflați de plâns.

— Ana… ce cauți aici?

— Trebuie să vorbim, Elena. Nu pot să mai suport tăcerea asta. Copiii suferă, Vlad suferă… și eu… Nu știu ce să le spun.

A oftat adânc și m-a poftit în casă. Am stat la masa din bucătărie, unde altădată râdeam împreună. Acum era doar liniște și miros de cafea rece.

— Știi… m-ai rănit atunci, Ana. Poate că am fost prea insistentă, dar tot ce am vrut a fost să vă ajut. M-am simțit respinsă… inutilă.

Mi-au dat lacrimile.

— N-am vrut niciodată asta! Am fost obosită și frustrată… Dar copiii au nevoie de dumneavoastră! Și noi avem nevoie…

Elena a început să plângă în hohote.

— Mi-e dor de ei… dar mi-e teamă că nu mai am loc în viața voastră.

Am stat mult timp acolo, vorbind despre tot ce ne apăsa. Despre frica ei de a fi dată la o parte, despre presiunea pe care o simțeam eu ca mamă și noră, despre cât de greu e uneori să recunoști că ai nevoie unul de celălalt.

Când am ieșit din blocul Elenei, simțeam că am lăsat acolo o parte din povara mea. Nu știam dacă lucrurile se vor repara peste noapte, dar știam că primul pas fusese făcut.

În seara aceea le-am spus copiilor: „Bunica vă iubește foarte mult și îi e dor de voi. Uneori oamenii mari au nevoie de timp ca să-și vindece sufletul.”

A doua zi dimineață am găsit un mesaj pe telefon: „Pot veni mâine cu plăcinte?”

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote — de ușurare, de bucurie, de speranță.

M-am întrebat atunci: câte familii trăiesc cu această tăcere dureroasă? Cât de greu ne este să recunoaștem că avem nevoie unii de ceilalți? Poate ar trebui să vorbim mai des despre fricile și neputințele noastre…