De ce nu mai vine bunica? Povestea unei tăceri care doare

— Mama, de ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Ilinca, cu ochii mari, în timp ce-și strângea păpușa la piept. Era a treia dimineață la rând când mă întreba același lucru. M-am prefăcut că nu aud, am tras aer în piept și am început să spăl vasele, sperând că zgomotul apei va acoperi tăcerea mea vinovată.

Dar nu puteam fugi la nesfârșit. De șase luni, de când soacra mea, doamna Mariana, nu ne mai trecuse pragul, casa părea mai rece. Copiii o iubeau nespus, iar eu… eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a familiei mele și cea a unei tăceri care mă apăsa tot mai greu.

Totul începuse într-o seară banală de aprilie. Soțul meu, Radu, venise acasă obosit, iar eu eram deja iritată după o zi grea la serviciu. Copiii făceau gălăgie, iar bucătăria era un haos. Atunci a sunat Mariana la ușă, cu o pungă plină de prăjituri și cu zâmbetul ei larg. „Am trecut să văd ce mai faceți”, a spus ea, dar eu am simțit că vrea să verifice dacă mă descurc. M-am simțit judecată, deși nu spusese nimic rău.

— Poate ar trebui să-i dai Ilincăi mai puține dulciuri, mi-a spus ea încet, după ce a văzut-o pe fată cu gura plină de biscuiți.

— Știu eu ce fac cu copiii mei, am răspuns prea repede, cu voce tăioasă.

A urmat o tăcere stânjenitoare. Radu a încercat să schimbe subiectul, dar era prea târziu. Mariana s-a ridicat și a spus că trebuie să plece. Nu am insistat să rămână. Nici ea nu s-a uitat înapoi.

De atunci, nu a mai venit. Nici la ziua Ilincăi, nici la serbarea lui Vlad, nici măcar de Paște. Am încercat să o sun de câteva ori, dar răspundea scurt și politicos. Radu mi-a spus să o las în pace, că „are și ea orgoliul ei”. Dar copiii nu înțelegeau nimic din toate astea.

— Poate bunica e supărată pe mine? m-a întrebat Vlad într-o seară.

— Nu, puiule… doar că e ocupată, am mințit eu.

În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva eu eram de vină. Dacă nu ar fi trebuit să-i răspund așa. Dar mereu simțeam că Mariana mă privește de sus, că orice fac nu e bine. Când copiii erau mici și plângeau, îmi spunea că „pe vremea ei” copiii erau cuminți. Când găteam ceva nou, îmi amintea cât de bune erau sarmalele făcute de ea. Mă simțeam mereu insuficientă.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, i-am spus lui Radu:

— Poate ar trebui să merg eu la mama ta și să vorbesc cu ea.

— Dacă vrei… dar să știi că mama e încăpățânată. Și tu ești la fel.

Am simțit un nod în gât. Poate chiar eram la fel ca ea. Poate tocmai de aceea ne ciocneam mereu.

A doua zi am luat inima în dinți și am mers la ea. Am bătut la ușă cu mâinile transpirate. Mariana mi-a deschis și m-a privit surprinsă.

— Bună ziua… pot să intru?

— Sigur… intră.

Am intrat în apartamentul ei mic și ordonat. Pe masă era o cană cu ceai și un șal tricotat. Am simțit mirosul de levănțică și ceva familiar care m-a făcut să-mi fie dor de mama mea, pe care o pierdusem acum câțiva ani.

— Vreau să vorbim… despre noi două… despre copii…

Mariana s-a așezat pe fotoliu și m-a privit lung.

— Știi… nu vreau să fiu o povară pentru voi. Am simțit că nu mai sunt dorită…

— Nu e adevărat! Copiii te iubesc… și eu… doar că uneori mă simt copleșită și reacționez prost.

A oftat adânc.

— Și eu am greșit. Poate am vrut prea mult să ajut… sau poate am vrut să controlez totul. Mi-e greu să stau singură acasă. Dar mi-e și mai greu să simt că deranjez.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— Hai să încercăm din nou… pentru copii… pentru noi…

A zâmbit timid și m-a luat de mână.

— Bine… dar promite-mi că dacă te deranjează ceva, îmi spui. Nu vreau să mai trăim în tăcere.

Am ieșit de acolo cu sufletul ușor pentru prima dată după mult timp. Când am ajuns acasă și le-am spus copiilor că bunica va veni mâine la masă, au țopăit de bucurie prin casă.

Dar știu că nu toate familiile reușesc să treacă peste astfel de tăceri. Uneori orgoliul e mai puternic decât dragostea. Oare câte mame și fiice sau nurori și soacre trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Oare cât de mult rău poate face o tăcere prelungită într-o familie?

Poate ar trebui să avem curajul să vorbim mai des despre ceea ce ne doare… înainte ca tăcerea să devină zid.