De ce nu pot fi mama pe care o vrei?

— Nu mai pot, mamă! Nu înțelegi că toți ceilalți primesc ajutor de la părinți? Numai eu trebuie să mă descurc singură!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de porțelan, moștenită de la mama mea. Încercam să-i răspund, dar cuvintele mi se blocau în gât.
— Ana, eu… nu am de unde, am spus încet, rușinată. Sunt la pensie, abia mă descurc cu facturile.
— Dar soacra mea ne-a dat bani pentru avansul la apartament! Ne ajută mereu cu tot ce avem nevoie! Tu nici măcar nu întrebi dacă avem nevoie de ceva!
M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. Ana era tot ce aveam pe lume. Am născut-o târziu, la 42 de ani, după ani de tratamente și lacrimi. Soțul meu, Ion, a murit când ea avea doar 12 ani. De atunci am fost doar noi două, iar eu am muncit ca să-i ofer tot ce am putut.

Dar niciodată nu a fost destul. Când Ana a intrat la facultate la București, am vândut verigheta ca să-i plătesc chiria pe primele luni. Nu i-am spus niciodată asta. Am strâns din dinți și am mers mai departe, convinsă că dragostea mea va compensa lipsurile materiale.

Acum, la 65 de ani, trăiesc dintr-o pensie mizeră și din amintiri. Apartamentul nostru e mic și vechi, dar e plin de poze cu Ana: la serbare, la absolvire, la nuntă. Când s-a măritat cu Vlad, am simțit că o pierd puțin câte puțin. Familia lui are o firmă de construcții în Pitești și nu duc lipsă de nimic. Soacra ei, doamna Stancu, îi cumpără haine scumpe, îi plătește vacanțe și îi dă bani pentru orice nevoie.

Într-o zi, Ana a venit la mine plângând.
— Mamă, Vlad vrea să ne mutăm într-un apartament mai mare. Dar nu avem bani pentru mobilă nouă. Soacra zice că ne ajută ea… Tu nu poți să faci nimic?

Mi-am mușcat buzele până la sânge.
— Ana, dacă aș putea să-ți dau tot ce ai nevoie, aș face-o fără să clipesc. Dar nu am… Nu am!

A izbucnit:
— Atunci de ce ai mai vrut un copil dacă nu poți să-l ajuți?

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice boală sau sărăcie. Am simțit că mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, unde vântul rece mi-a uscat lacrimile.

În zilele următoare, Ana nu m-a mai sunat. Am stat cu ochii pe telefon, sperând să văd numărul ei. În schimb, am primit un mesaj scurt: „Lasă că ne descurcăm noi.”

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate că trebuia să fiu mai ambițioasă, să lupt mai mult pentru bani. Poate că dragostea nu e suficientă într-o lume în care totul se cumpără.

Într-o sâmbătă, m-am dus neanunțată la ei. Vlad era plecat cu treabă, iar Ana stătea pe canapea cu fața în telefon.
— Mamă… Ce cauți aici?
— Am venit să te văd. Mi-a fost dor de tine.
A oftat și a lăsat telefonul jos.
— Scuză-mă dacă am fost rea… Dar e greu când vezi că alții au totul pe tavă și tu trebuie să te zbați pentru fiecare leu.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Știi cât am muncit pentru tine? Știi câte nopți am plâns că nu pot să-ți dau mai mult? Dar te-am iubit cu toată ființa mea.
Ana s-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Știu… Dar uneori simt că nu contează.

Am stat împreună în tăcere câteva minute. Apoi mi-a spus:
— Soacra mea mă face mereu să mă simt datoare… Parcă niciodată nu pot să-i mulțumesc destul.

Atunci am înțeles: banii aduc confort, dar și presiune. Dragostea mea era singurul lucru pe care îl puteam oferi fără condiții.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a răcit, dar încă sper că va înțelege într-o zi cât am sacrificat pentru ea.

Mă uit la poza ei de pe raft și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume în care totul se măsoară în bani? Poate cineva să înțeleagă durerea unei mame care nu poate concura cu banii altora?