De două ori frântă: Când mama mea a devenit străină

— Nu pot să cred că ai uitat să le dai medicamentele, mamă! Cum ai putut? Glasul meu răsună spart, ca o bucată de sticlă aruncată pe podeaua rece a sufrageriei. Mama stă în fața mea, cu ochii în pământ, mâinile tremurând pe marginea halatului vechi. E pentru prima dată când o văd atât de mică, atât de lipsită de apărare. Dar nu pot să simt milă. Nu acum.

Totul a început într-o dimineață de martie, când am primit acel telefon. „Eva, vino repede acasă… băieții nu se simt bine.” Am alergat pe scări, cu inima bubuind în piept, și i-am găsit pe Vlad și Radu întinși pe canapea, palizi, cu respirația grea. Mama încerca să-i liniștească, dar privirea ei era pierdută. Am sunat la salvare, dar era prea târziu pentru Vlad. Radu s-a stins la spital, câteva ore mai târziu. Două vieți curmate într-o zi care trebuia să fie ca oricare alta.

Am aflat apoi că mama uitase să le dea medicamentele pentru alergia severă la arahide. Le făcuse clătite cu gem, fără să-și dea seama că gemul conținea urme de arahide. O greșeală banală, dar fatală. M-am prăbușit atunci, la propriu și la figurat. Soțul meu, Mihai, nu a mai suportat și a plecat după câteva săptămâni. „Nu pot trăi cu atâta durere între noi”, mi-a spus înainte să închidă ușa.

Acum, după un an, stau în sala de judecată. Mama e acuzată de neglijență care a dus la moartea copiilor mei. Avocatul ei încearcă să explice că a fost un accident, că vârsta și stresul au făcut-o să uite. Dar eu nu pot uita. Nici nu pot ierta. Mă uit la ea și văd femeia care m-a crescut singură, care a muncit nopți întregi ca să nu-mi lipsească nimic. Dar văd și femeia care mi-a luat totul.

— Eva, te rog… Nu am vrut… Nu știu cum s-a întâmplat… Vocea mamei e abia o șoaptă. Oamenii din sală ne privesc cu milă sau cu judecată. Unii șoptesc: „Săraca femeie…”, alții: „Cum poți să-ți dai propria mamă în judecată?”

Dar nu eu am făcut plângerea. Procurorul a preluat cazul după ce medicii au raportat circumstanțele morții copiilor. Eu am fost întrebată dacă vreau să depun mărturie. Am spus da, pentru că simțeam că trebuie să spun adevărul — dar adevărul doare mai tare decât orice minciună.

În fiecare noapte visez aceeași scenă: Vlad râde și mă strigă din camera lui, Radu aleargă după el cu un avion de hârtie. Apoi totul se întunecă și aud doar plânsul mamei mele. Mă trezesc plângând și mă întreb dacă nu cumva eu sunt cea vinovată — eu am lăsat copiii la ea, eu am avut încredere că va avea grijă de ei.

Prietenii s-au împărțit: unii îmi spun că trebuie să-mi iert mama, că și ea suferă; alții cred că trebuie să plătească pentru ce a făcut. Tata nu mai vorbește cu ea de când s-a aflat totul. Sora mea, Irina, a venit din Italia și încearcă să ne împace: „Eva, mama nu mai e întreagă… Dacă o pierzi și pe ea, ce-ți mai rămâne?” Dar eu nu pot să simt decât furie și un gol imens.

La proces, avocatul mamei mă întreabă:
— Eva, crezi că mama ta ar fi putut face ceva diferit?
Mă uit la ea și nu știu ce să răspund. Da, ar fi putut fi mai atentă. Dar oare eu n-ar fi trebuit să fiu mai precaută? Sufletul meu e prins între două lumi: una în care mama e vinovatul suprem și alta în care toți suntem victimele unui destin crud.

După proces, merg acasă la apartamentul meu gol. Pereții sunt plini de desenele băieților: un soare zâmbitor, un brad de Crăciun stângaci. Îmi lipesc fruntea de ușă și plâng până nu mai am lacrimi. Mama îmi trimite mesaje scurte: „Te iubesc”, „Îmi pare rău”. Nu-i răspund.

Într-o zi, Irina mă roagă să mergem împreună la cimitir. Stăm amândouă lângă mormintele mici, cu flori ofilite.
— Eva, trebuie să găsești o cale să mergi mai departe…
— Cum? îi răspund printre suspine. Cum pot merge mai departe când tot ce aveam a dispărut?
Irina mă ia de mână și tăcem mult timp.

Sentința vine într-o zi ploioasă de noiembrie: mama primește doi ani cu suspendare și interdicția de a avea grijă de minori. Plânge în hohote pe holul tribunalului. Eu mă uit la ea și nu simt nimic — nici bucurie, nici ușurare.

Trec luni întregi până când îndrăznesc să-i răspund la telefon.
— Mamă… încă doare.
— Știu, puiule… Și pe mine mă doare.

Nu știu dacă vreodată voi putea ierta sau uita. Dar știu că fiecare dintre noi poartă o povară invizibilă — vina care ne macină încet, fără milă.

Oare există iertare pentru greșelile care ne distrug viețile? Sau suntem condamnați să trăim mereu cu întrebarea: „Ce-ar fi fost dacă?”