De două ori trădată: Povestea unei mame care și-a pierdut copiii și încrederea în propria mamă

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am țipat, cu vocea spartă de lacrimi, în sala de judecată unde totul mirosea a dezinfecant și a promisiuni încălcate. Mama stătea pe banca acuzaților, cu ochii în pământ, iar eu simțeam cum mi se rupe sufletul pentru a doua oară. Mă numesc Luciana, am 34 de ani și, într-un singur an, am pierdut tot ce aveam mai drag: pe Vlad și pe Darius, băieții mei de 4 și 6 ani. Amândoi au murit când erau sub supravegherea mamei mele, femeia în care am avut cea mai mare încredere.

Totul a început într-o dimineață de aprilie, când am primit primul telefon. Eram la muncă, la biroul de traduceri din centrul Ploieștiului, când numărul mamei a apărut pe ecran. — Luciana, vino repede acasă! Vlad nu mai respiră! Am fugit ca o nebună pe străzi, cu inima bubuind în piept. Când am ajuns, ambulanța era deja acolo. Vlad era întins pe canapea, inert. Mama plângea isteric: — Nu știu ce s-a întâmplat! Am ieșit doar cinci minute să iau pâine… Cinci minute. Atât a lipsit. Cinci minute în care viața mea s-a prăbușit.

Medicii au spus „moarte subită”, dar ceva nu se lega. Vlad nu avusese niciodată probleme de sănătate. Mama repeta mereu aceeași poveste: — Era liniștit, se juca cu mașinuțele… Când m-am întors, nu mai respira. Am încercat să o cred. Am vrut să o cred. Dar noaptea mă trezeam plângând și mă întrebam: dacă nu era adevărul?

După câteva luni, am început să-l las pe Darius la mama doar când era absolut necesar. Dar viața nu iartă. În decembrie, la două zile după Crăciun, istoria s-a repetat. Alt telefon, alt copil inert. — Luciana, vino! Darius a căzut pe scări! De data asta nu am mai crezut nicio vorbă. Am urlat la mama: — Ce-ai făcut cu copiii mei? Ea s-a prăbușit pe podea, plângând: — Nu eu! Nu eu!

Poliția a deschis ancheta abia după moartea lui Darius. Vecinii au început să vorbească: — Doamna Maria era mereu nervoasă cu copiii… — I-am auzit țipând la ei… Am aflat că mama avea episoade de furie necontrolată, că îi lăsa singuri ore întregi sau îi pedepsea aspru pentru orice greșeală. Eu nu știusem nimic. Sau poate nu voiam să văd.

Tatăl meu murise când aveam 12 ani și mama rămăsese stâlpul familiei. M-a crescut singură, muncind ca infirmieră la spitalul județean. O vedeam ca pe o eroină. Dar după ce am devenit mamă, relația noastră s-a schimbat. Era mereu critică: — Nu-i crești bine! — Ești prea blândă cu ei! Eu încercam să-i explic: — Lumea s-a schimbat, mamă… Copiii au nevoie de iubire, nu de frică.

În sala de judecată, avocatul mamei încerca să o apere: — Doamna Maria a suferit un șoc psihic după moartea soțului… Nu a avut intenție criminală! Dar eu nu puteam să uit privirea lui Vlad când îl certase ultima dată sau cum Darius se ascundea după mine când veneam să-l iau.

Sora mea mai mică, Ioana, a venit din Italia pentru proces. M-a luat deoparte: — Luciana, nu vezi că mama e bolnavă? Nu e ea de vină… E sistemul! E sărăcia! Am izbucnit: — Nu sistemul mi-a omorât copiii! Mama i-a lăsat singuri! Mama a urlat la ei! Ioana a plâns și m-a îmbrățișat: — Suntem tot ce ne-a rămas una alteia…

Noaptea mă bântuie vise cu băieții mei. Îi văd alergând prin parc, râzând. Mă trezesc și camera e goală. Miroase a jucării vechi și a dor nespus. Mă simt vinovată că am avut încredere în mama mea. Vinovată că nu am văzut semnele. Vinovată că i-am lăsat pe băieți acolo.

La proces au venit rudele din partea tatălui copiilor. Fostul meu soț, Radu, m-a privit cu ură: — Tu ai ales să-i lași la ea! Tu ești vinovată! Am vrut să-i spun că nu știam… Dar ce mamă nu știe ce se întâmplă cu propriii copii?

Psihologul mi-a spus că trebuie să iert ca să pot merge mai departe. Dar cum să ierți când ai pierdut tot? Cum să ierți când cea care trebuia să te protejeze te-a trădat cel mai tare?

Într-o zi, după proces, am găsit un jurnal vechi al mamei printre lucrurile ei. Scrisese: „Nu pot suporta gălăgia copiilor… Uneori simt că mă sufoc… Mi-e frică să nu fac ceva rău.” Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Poate mama mea era bolnavă și eu n-am știut niciodată.

Acum trăiesc singură într-un apartament mic din Ploiești. Oamenii mă privesc cu milă sau cu suspiciune pe stradă. Unii spun că sunt o mamă rea; alții mă compătimesc. Ioana mă sună zilnic din Italia: — Luciana, trebuie să mergem înainte… Dar cum? Cum să mergi înainte când trecutul te ține legat ca niște lanțuri?

M-am gândit de multe ori să plec din țară, să uit totul. Dar nu pot fugi de mine însămi. Îmi pun mereu aceeași întrebare: dacă aș fi fost mai atentă? Dacă aș fi ascultat ce-mi spuneau copiii? Dacă n-aș fi avut atâta încredere în mama?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să fie mai atenți la cei dragi. Să nu ignore semnele tăcerii sau ale furiei ascunse sub covorul familiei perfecte.

Uneori mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem părinții? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?