De la resentimente la împăcare: Povestea mea cu soacra mea, Elena

— Nu vreau să aud! Nu mă interesează ce face mama ta, Ion! Să se descurce singură, așa cum a făcut mereu!

Am strigat cu vocea tremurândă, în timp ce Ion, soțul meu, mă privea neputincios din pragul bucătăriei. Era o seară de noiembrie, friguroasă și mohorâtă, iar mirosul de ciorbă abia mai reușea să acopere tensiunea din aer. De douăzeci de ani, fiecare discuție despre Elena, soacra mea, se transforma într-o ceartă mocnită. Niciodată nu m-a acceptat cu adevărat. Niciodată nu m-a ajutat, nici măcar când am născut-o pe Maria și eram singură acasă cu un copil mic și febră mare. Mereu a găsit motive să nu vină, să nu sune, să nu întrebe.

— E mama mea… E bolnavă… Nu mai are pe nimeni, Livia. Ce vrei să fac?

Ion avea vocea stinsă, aproape rugătoare. M-am uitat la el și am simțit un val de furie amestecat cu milă. Îl iubeam, dar nu puteam uita toate momentele în care Elena m-a făcut să mă simt ca o străină în propria mea familie. Îmi amintesc și acum prima masă de Paște la ea acasă:

— Sarmalele mele nu sunt ca ale mamei tale? — întrebase ea cu un zâmbet fals.

— Sunt foarte bune, doamnă Elena, răspunsesem eu timid.

— Da’ nu te-am întrebat pe tine, ci pe Ion.

Atunci am știut că nu voi fi niciodată „de-a lor”.

Anii au trecut. Maria a crescut, iar relația cu Elena a rămas rece ca o iarnă fără sfârșit. Ne vedeam doar la aniversări sau la sărbători, când schimbam politețuri și atât. Nu m-a întrebat niciodată cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Când Ion a rămas fără serviciu, nici măcar nu l-a sunat să-l întrebe dacă are ce pune pe masă.

Acum însă, Elena era bolnavă. Un accident vascular cerebral o lăsase paralizată pe jumătate. Vecina ei, tanti Viorica, ne sunase disperată:

— Livia, Ion… Nu mai poate sta singură! Trebuie cineva să aibă grijă de ea!

Am simțit un nod în gât. De ce eu? De ce noi? Unde erau toți cei care o lăudau că e o femeie puternică și independentă? Unde erau rudele care mă priveau de sus la nunta noastră?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră. M-am gândit la Maria, la Ion, la mine. M-am gândit la toate momentele în care am avut nevoie de ajutor și nu l-am primit. Și totuși… ceva mă rodea pe dinăuntru.

A doua zi dimineață, Ion era deja îmbrăcat și pregătit să plece la spital.

— Vin și eu, am spus scurt.

M-a privit surprins, dar nu a zis nimic. În drum spre spital, am tăcut amândoi. Când am intrat în salonul Elenei, m-a privit cu ochii mari și speriați. Era pentru prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă.

— Livia… — a șoptit ea abia auzit.

Nu știam ce să spun. Am luat un scaun și m-am așezat lângă patul ei. Am stat acolo ore întregi, privind-o cum doarme. În minte îmi treceau toate certurile noastre, toate vorbele grele pe care ni le-am aruncat de-a lungul anilor. Dar acum nu mai conta nimic din toate astea.

În următoarele săptămâni, am început să merg zilnic la spital. Îi aduceam supă caldă și haine curate. O ajutam să se ridice din pat și îi citeam din revistele ei preferate. La început nu vorbea aproape deloc cu mine. Mă privea cu suspiciune sau cu rușine. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat.

Într-o zi, când îi pieptănam părul alb și rar, a început să plângă încet.

— N-am știut să fiu mamă bună pentru Ion… Și nici soacră bună pentru tine…

M-am oprit din pieptănat și am simțit cum mi se strânge inima.

— Poate că nici eu n-am știut să fiu noră bună… — am șoptit.

A fost pentru prima dată când ne-am privit una pe cealaltă fără ziduri între noi.

După ce a fost externată, am adus-o la noi acasă. Maria s-a oferit să-i citească povești seara, iar Ion îi făcea ceaiul preferat cu lămâie și miere. Nu a fost ușor — au fost zile în care oboseala și frustrările ieșeau la suprafață ca niște răni vechi care refuzau să se vindece.

Într-o seară, după ce i-am schimbat pansamentul la piciorul rănit, Elena m-a prins de mână.

— Mulțumesc că ai avut grijă de mine… N-am crezut că vei face asta vreodată.

Am simțit lacrimi fierbinți pe obraji. Nu pentru că mă simțeam vinovată sau datoare, ci pentru că în sfârșit simțeam că fac ceea ce trebuie — nu pentru ea, ci pentru mine însămi. Pentru liniștea mea sufletească.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat radical. Nu suntem cele mai bune prietene, dar ne respectăm și ne ajutăm reciproc. Am învățat că iertarea nu este despre cel care te-a rănit, ci despre tine însuți — despre eliberarea ta de povara resentimentelor.

Uneori mă întreb: dacă n-ar fi fost boala Elenei, oare aș fi găsit puterea să trec peste trecut? Oare câți dintre noi trăim ani întregi cu sufletul încărcat de supărări vechi? Merită să ne irosim viața așa?