De trei ori mamă într-un singur an: Povestea mea despre supraviețuire, rușine și iertare

— Tu nu vezi ce-ai ajuns, Ilinca? Trei copii într-un an! Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragazul vechi. Mă uitam la mâinile mele, crăpate de la atâta spălat și muncit, și simțeam cum mă strânge pieptul. Nu mai aveam lacrimi. Le consumasem pe toate în ultimele luni, de când viața mea se schimbase radical.

Totul a început într-o dimineață de martie, când am aflat că sunt însărcinată cu al doilea copil. Maria avea doar două luni și încă nu mă obișnuisem cu nopțile nedormite, cu plânsul și cu grija permanentă. Când i-am spus lui Radu, soțul meu, a tăcut mult timp. Apoi a ieșit din casă și s-a întors abia spre seară, mirosind a bere și a tutun.

— Nu știu dacă pot, Ilinca… Nu știu dacă vreau încă unul, a spus el, fără să mă privească.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt între noi. De atunci, Radu a început să vină tot mai rar acasă. Își găsea de lucru pe la vecini sau stătea la birtul din sat. Eu rămâneam singură cu Maria și cu burtica ce creștea văzând cu ochii. Mama venea din când în când să mă ajute, dar mai mult mă certa decât mă sprijinea.

— O să râdă tot satul de tine! Cine mai face copii ca iepurii în ziua de azi?

Nu știam ce să-i răspund. Nici eu nu-mi explicam cum ajunsesem aici. Mă simțeam vinovată, rușinată și speriată. Dar când o țineam pe Maria în brațe și îi simțeam mirosul cald de lapte, parcă toate grijile dispăreau pentru câteva clipe.

În august s-a născut Vlad. A fost o naștere grea, cu complicații. Am stat două săptămâni în spital, iar Radu nu a venit nici măcar o dată să mă vadă. Mama mi-a adus haine curate și mi-a lăsat niște bani pe noptieră, fără să spună nimic. Când m-am întors acasă cu Vlad în brațe și Maria agățată de fusta mea, am simțit că nu mai pot. Plângeam noaptea în pernă, rugându-mă să am putere pentru încă o zi.

Apoi, la nici două luni după ce l-am adus pe Vlad acasă, am simțit din nou greața aceea familiară. Mi-era teamă să merg la medic, dar știam deja răspunsul. Eram din nou însărcinată. Când i-am spus mamei, a izbucnit:

— Ești nebună! Cum ai putut? O să mori cu zilele! Și Radu? Ce zice Radu?

Radu nu mai zicea nimic. Plecase de tot. L-am văzut ultima dată într-o seară ploioasă de octombrie, când și-a strâns câteva haine într-o sacoșă și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.

Am rămas singură cu doi copii mici și unul pe drum. Vecinii șușoteau pe la garduri:

— Ai auzit? Ilinca iar e gravidă! Cine știe al cui e…

Mă durea fiecare vorbă ca o rană deschisă. Mergeam la magazin cu capul plecat, evitam privirile tuturor. Doar copiii îmi dădeau sens. Maria râdea când îi cântam seara, Vlad gângurea fericit când îl legănam la piept.

În februarie s-a născut Ana. O fetiță micuță, slabă, dar cu ochii mari și curioși. Am plâns când am ținut-o prima dată în brațe — nu de tristețe, ci de ușurare că am reușit să trec peste toate.

Viața mea s-a transformat într-o rutină obositoare: trezit din oră în oră, schimbat scutece, gătit cu una în brațe și alta agățată de picior. Mama venea uneori să mă ajute, dar nu mai avea răbdare cu mine.

— N-ai să reziști mult așa! O să cedezi!

Dar n-am cedat. Am găsit în mine o forță pe care nu știam că o am. Am început să cos pentru vecine ca să fac rost de bani pentru lapte praf și scutece. Seara, după ce adormeau copiii, stăteam la lumina slabă a becului și coseam rochii sau perdele.

Într-o zi, vecina mea, doamna Stanciu, a venit la mine cu o tavă de plăcinte.

— Ilinca, știu că nu-ți e ușor… Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi! Și eu am crescut singură doi copii.

Am izbucnit în plâns în fața ei. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ascultată și înțeleasă.

Au trecut luni grele până când am început să văd lumina de la capătul tunelului. Copiii au crescut puțin, Maria mergea deja prin curte după găini, Vlad râdea zgomotos când îl gâdilam la burtică, iar Ana dormea liniștită la pieptul meu.

Oamenii din sat au început să mă privească altfel. Unii mă salutau cu respect, alții îmi aduceau legume sau haine pentru copii. Mama a început să mă ajute mai mult și chiar să zâmbească atunci când vedea cât sunt de uniți copiii mei.

Nu mi-a fost ușor să iert — nici pe Radu, nici pe mama mea sau pe cei care m-au judecat. Dar cel mai greu mi-a fost să mă iert pe mine însămi pentru toate momentele în care am vrut să renunț.

Astăzi privesc la copiii mei cum se joacă împreună și simt că tot chinul a meritat. Sunt încă obosită, încă speriată uneori, dar nu mai sunt singură.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult ne lasăm definiți de rușinea impusă de ceilalți? Poate că e timpul să ne spunem poveștile fără teamă…