Despărțirea care mi-a frânt sufletul: Povestea unei surori pierdute

— Nu te mai juca acolo, Ilinca! O să cazi! am strigat, cu vocea tremurândă de teamă, în timp ce o urmăream cum se cațără pe gardul vechi din curtea bunicilor. Aveam doar șase ani, dar simțeam deja povara responsabilității pe umeri. Ilinca, cu ochii ei mari și luminoși, mi-a zâmbit ștrengărește și a sărit jos, aterizând în noroiul moale de după ploaie.

— Nu pățesc nimic, Radu! Tu mereu te temi de toate, mi-a spus ea râzând, iar eu am simțit cum inima mi se strânge de drag și de frică în același timp.

Așa era Ilinca: curajoasă, plină de viață, mereu gata să mă provoace și să mă scoată din zona mea de confort. Eu eram cel precaut, cel care îi ținea mereu de mână când traversam strada, cel care îi aducea șervețele când plângea sau îi lega șireturile când nu reușea singură. Părinții noștri erau ocupați cu serviciul și grijile zilnice, iar noi doi eram lumea unul altuia.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă, când Ilinca a început să tușească. La început nu am dat importanță — copiii răcesc des, nu? Dar tusea nu se oprea și, într-o dimineață, am găsit-o ghemuită pe covorul din sufragerie, tremurând și plângând încet. Am alergat la mama:

— Mama! Ilinca nu se simte bine!

Mama a venit repede și a luat-o în brațe. Tata a venit acasă mai devreme în ziua aceea și au dus-o la spital. Eu am rămas acasă cu bunica, privind pe geam și numărând minutele până se vor întoarce. Când au revenit, Ilinca era palidă și tăcută. Am încercat să o fac să râd cu glumele mele stângace, dar nu a zâmbit deloc.

Au urmat săptămâni de spitalizări, analize și vizite la doctori. Părinții mei erau tot mai abătuți, iar eu nu înțelegeam mare lucru din discuțiile lor șoptite. Într-o seară, i-am auzit certându-se:

— Dacă am fi dus-o mai devreme la doctor… poate nu ajungeam aici!

— Nu e vina nimănui! Nu puteam ști!

Am simțit atunci pentru prima dată ce înseamnă frica adevărată. Frica aceea care te face să nu mai poți respira.

Într-o zi, m-au lăsat să merg la spital s-o văd pe Ilinca. Avea branule în mâini și era atât de slabă încât abia vorbea. M-am așezat lângă patul ei și i-am spus:

— O să te faci bine, Ilinca. Promit că o să te port pe bicicletă până la lac când ieșim de aici.

Ea m-a privit lung și mi-a șoptit:

— Mi-e dor de casă… Mi-e dor să ne jucăm împreună…

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar am încercat să fiu puternic pentru ea.

În noaptea aceea am visat că alergam împreună prin grădina bunicilor, iar ea râdea și mă striga să o prind. M-am trezit brusc când am auzit telefonul sunând. Mama a intrat în cameră cu ochii roșii și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am știut atunci că Ilinca nu mai era.

Ziua înmormântării a fost cea mai grea din viața mea. Nu înțelegeam de ce oamenii plâng atât de mult sau de ce trebuie să o punem pe Ilinca într-o cutie mică de lemn. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg lângă sicriu. Am dat din cap că da. Am pus mâna pe capacul rece și am simțit că o parte din mine rămâne acolo pentru totdeauna.

După aceea, casa noastră a devenit tăcută. Mama plângea nopțile, tata nu mai vorbea aproape deloc cu mine. Eu mă simțeam vinovat — dacă aș fi spus mai devreme că Ilinca tușește… dacă aș fi fost mai atent… Poate că ar fi fost altfel.

Bunicii încercau să mă facă să mănânc sau să mă joace cu ei, dar nimic nu mai avea sens fără Ilinca. Colegii de la școală au început să mă evite — unii șopteau despre mine pe la colțuri: „Ăla e băiatul care și-a pierdut sora…”

Într-o zi, mama a venit la mine în cameră și m-a găsit uitându-mă la poza cu Ilinca.

— Radu… știu că îți e greu. Și mie îmi e. Dar trebuie să mergem înainte… pentru ea.

Nu am răspuns nimic. Cum poți merge înainte când jumătate din sufletul tău lipsește?

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc despre Ilinca fără să plâng. Am început să scriu scrisori pentru ea — îi povesteam ce se întâmplă la școală, cum s-au schimbat lucrurile acasă sau cât de mult îmi lipsește râsul ei.

Într-o zi, tata m-a luat de mână și m-a dus la lacul unde promiteam mereu că o voi duce pe Ilinca cu bicicleta.

— Hai să stăm puțin aici… Să ne gândim la ea.

Am stat amândoi pe malul apei, fără să spunem nimic. Doar vântul adia printre stufărișuri și parcă auzeam vocea Ilincăi printre valuri.

Viața merge înainte, spun toți adulții. Dar pentru mine timpul s-a oprit atunci când am ținut mâna surorii mele pentru ultima dată.

Mă întreb uneori: oare cât timp trebuie să treacă până când durerea asta devine doar o amintire? Sau poate că nu trebuie să uităm niciodată… ci doar să învățăm să trăim cu dorul?