Despărțirea: Durerea unei bunici în fața unei rupturi de familie

— Nu vreau să te mai văd în casa mea, mamă! Ai trecut prea multe limite!
Cuvintele Anei au căzut peste mine ca un trăsnet. Eram în bucătăria ei, cu miros de supă de pui și pâine proaspătă, iar Zoe, nepoata mea de opt ani, se juca pe covor cu păpușa preferată. Nu-mi amintesc exact ce am spus, dar știu că totul a pornit de la o discuție despre școala Zoei și felul în care Ana o crește. Am vrut doar să ajut, să-mi spun părerea, dar Ana a văzut în asta o critică.

— Ana, te rog… Nu vreau să ne certăm, am zis cu voce tremurată.
— E prea târziu! Mereu trebuie să ai tu ultimul cuvânt! M-am săturat!

Zoe s-a oprit din joacă și s-a uitat la noi cu ochii mari. Am simțit cum mi se rupe inima. Am plecat fără să mai spun nimic, cu lacrimile șiroind pe obraji. Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu fusese atât de grav.

Zilele următoare am încercat să o sun pe Ana. Nu mi-a răspuns. I-am trimis mesaje, i-am scris scrisori lungi în care îmi ceream iertare și îi spuneam cât de mult îmi lipsește Zoe. Niciun răspuns. Mă plimbam prin parc și vedeam bunici cu nepoți și simțeam un gol imens în suflet. Prietena mea, Mariana, încerca să mă încurajeze:

— Lasă-i timp, Victoria. O să-i treacă supărarea.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Ba chiar, într-o zi, am primit o scrisoare oficială: Ana ceruse ordin de restricție împotriva mea. Nu aveam voie să mă apropii de casa ei sau de școala Zoei. Am citit hârtia de zeci de ori, încercând să înțeleg cum am ajuns aici. Eu, care am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de mașină. Eu, care am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic.

Am mers la avocat. Domnul Popescu m-a privit cu compasiune:

— Doamnă Victoria, e foarte greu să câștigați un proces împotriva propriei fiice. Legea e de partea părinților.

— Dar Zoe are nevoie de mine! Eu sunt bunica ei!

— Știu… Dar dacă Ana susține că prezența dumneavoastră îi face rău copilului…

Am ieșit din biroul lui cu un gust amar. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că am fost prea insistentă, poate că nu am știut când să mă opresc. Dar cum să nu mă implic? Zoe era tot ce aveam mai scump pe lume.

În fiecare duminică mergeam la biserică și mă rugam pentru împăcare. Preotul m-a ascultat cu răbdare:

— Sufletul mamei e greu de citit, Victoria. Dar iertarea începe cu tine însăți.

Am încercat să-i urmez sfatul. Am început să scriu un jurnal pentru Zoe. În fiecare zi îi povesteam ce făceam, ce flori au mai apărut în grădină, ce rețete noi am încercat. Îi lipeam poze cu mine și cu ea din vremurile bune. Speram ca într-o zi să-i pot da acest jurnal și să-i arăt cât de mult am iubit-o mereu.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu vecina Anei, doamna Stanciu.

— Vai, doamnă Victoria… Să știți că Zoe întreabă mereu de dumneavoastră. Plânge uneori seara…

Mi-au dat lacrimile pe loc. Am vrut să fug la ea, s-o strâng în brațe, dar știam că nu pot. M-am întors acasă și am plâns până târziu în noapte.

Au trecut luni întregi așa. De Crăciun am lăsat un cadou pentru Zoe la poarta Anei: o păpușă croșetată chiar de mine și o scrisoare plină de dor. Nu știu dacă a primit-o vreodată.

Într-o zi am primit un telefon neașteptat: era fratele meu, Ionel.

— Victoria, trebuie să faci ceva! Nu poți lăsa lucrurile așa! Du-te la Ana și vorbește cu ea față în față!

Mi-am făcut curaj și m-am dus la ușa ei. Am bătut încet. Mi-a deschis Ana, palidă și obosită.

— Ce cauți aici? Dacă nu pleci imediat, chem poliția!

— Ana… Te rog… Hai să vorbim ca două femei mature! Îți jur că nu vreau decât să-mi văd nepoata!

A izbucnit în plâns.

— Nu înțelegi! E greu pentru mine! Simt că nu sunt niciodată suficientă pentru tine! Mereu mă compari cu alte mame…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Ana… N-am vrut niciodată să te fac să te simți așa… Poate am greșit mult… Dar dragostea mea pentru tine și pentru Zoe nu va dispărea niciodată!

A închis ușa fără să mai spună nimic.

Am plecat acasă cu inima frântă. De atunci nu am mai încercat nimic. Am rămas doar cu jurnalul meu pentru Zoe și cu speranța că într-o zi va veni ea la mine.

Uneori mă întreb: oare cât poate rezista o inimă de bunică fără zâmbetul nepoatei? Oare orgoliul nostru merită atâta suferință? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?