Despărțirea târzie a Mariei: O viață între două lumi

— Maria, tu chiar vrei să faci asta? Să-l lași pe Vasile după atâția ani?

Vocea surorii mele, Ileana, răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea printre aburii care se ridicau leneși. Era decembrie, iar orașul părea mai gri ca niciodată. Mă simțeam ca o umbră în propria casă, o casă care nu-mi mai aparținea de mult.

— Da, Ileana. Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. M-am săturat de zidurile astea reci și de liniștea apăsătoare dintre mine și Vasile. De fapt, nici nu mai e liniște… e gol.

Ileana a oftat și s-a așezat lângă mine. Știa totul, dar nu putea să înțeleagă totul. Cum să-i explici cuiva că te simți străină în propria viață? Că fiecare zi e o repetiție a celei de ieri, fără speranță, fără culoare?

Vasile nu mai era acasă de mult, deși fizic încă locuia cu noi. După ce fiul nostru, Radu, a împlinit 18 ani, a plecat pur și simplu. Fără scandal, fără explicații. A lăsat o valiză goală și un miros stătut de tutun în dormitor. Nu știu unde e acum. Nici nu vreau să știu.

— Și ce ai de gând să faci? Să te întorci la țară? La casa părintească? m-a întrebat Ileana cu un zâmbet amar.

— Da. Acolo mă simt vie. Aici… aici mă sting încet.

Am crescut într-un sat mic din Bistrița-Năsăud. Când eram tânără, visam să ajung la oraș, să am o viață „adevărată”. Am crezut că dragostea pentru Vasile va umple toate golurile. Dar orașul m-a înghițit și m-a transformat într-o femeie pe care n-o mai recunosc.

Când Radu era mic, mă agățam de el ca de o ancoră. Îi citeam povești seara și îi promiteam că vom merge vara la bunici, să simțim iarba sub tălpi și să mirosim fânul proaspăt cosit. Dar pe măsură ce a crescut, s-a îndepărtat și el. Acum are prietena lui, planurile lui. Mă sună rar și vorbește repede, ca și cum ar vrea să termine conversația cât mai curând.

Într-o seară, după ce am rămas singură în apartament, am deschis sertarul cu poze vechi. Am găsit o fotografie cu mine și Vasile la nuntă. Eram tineri, zâmbitori, plini de speranță. Am plâns mult în noaptea aceea. Nu pentru el, ci pentru mine — pentru fata care am fost și pe care am pierdut-o pe drum.

A doua zi am început să fac ordine prin lucruri. Am găsit scrisori vechi de la mama, rețete scrise cu cerneală albastră, o batistă brodată cu inițialele mele. Fiecare obiect era o punte spre altă viață, una pe care mi-o doream din nou.

Când i-am spus lui Radu că vreau să divorțez și să mă întorc la țară, a tăcut mult timp la telefon.

— Mamă… tu chiar crezi că acolo vei fi fericită?

— Nu știu dacă fericită, dar măcar voi fi eu însămi.

— Tata știe?

— Nu cred că-l mai interesează.

A oftat și mi-a spus că mă susține orice aș decide. Dar am simțit în glasul lui o urmă de teamă — teama că mama lui nu va mai fi „la îndemână”, că va trebui să-și asume și el responsabilități.

Am depus actele de divorț într-o zi mohorâtă de februarie. Funcționara de la ghișeu m-a privit lung când i-am spus vârsta mea.

— Doamnă Maria, sunteți sigură? La vârsta asta… nu vă e teamă?

— Mi-e teamă să nu mor neîmplinită.

A zâmbit trist și mi-a întins formularul.

Primele luni după divorț au fost cele mai grele. Prietenele mele din bloc mă priveau cu milă sau cu suspiciune. „Ce-o fi apucat-o pe Maria? La vârsta ei…”

Dar eu știam că nu mai pot trăi altfel. Într-o dimineață de aprilie mi-am pus câteva haine într-o geantă veche și am luat trenul spre satul copilăriei mele. Când am coborât pe peronul micuț, aerul curat m-a izbit ca o palmă blândă peste obraz.

Casa părintească era bătrână și obosită, dar încă stătea în picioare. Am deschis poarta scârțâind și am pășit pe aleea cu flori sălbatice. Vecina mea din copilărie, tanti Florica, a ieșit la poartă:

— Maria! Tu ești? Ce minune!

Am plâns în brațele ei ca un copil rătăcit care s-a întors acasă.

Zilele au început să capete sens din nou. Dimineața ieșeam în grădină și simțeam pământul sub unghii. Seara ascultam greierii și priveam stelele — stelele acelea pe care le uitasem în orașul fără cer.

Nu a fost ușor. Satul nu mai era ca înainte: mulți plecați la muncă în străinătate, case părăsite, bătrâni singuri pe bănci. Dar aici oamenii încă se salutau pe uliță și încă știau cine ești.

Într-o zi l-am întâlnit pe Dorel, băiatul cu care mergeam la școală când eram mici. Era văduv de câțiva ani și avea grijă de nepotul lui rămas orfan.

— Maria, ai venit acasă? Ai fugit de oraș?

— N-am fugit… m-am întors la mine însămi.

Am început să ne vedem des — la piață, la biserică, la câte o cafea pe banca din fața casei mele. Nu era dragoste ca-n tinerețe, ci o complicitate tăcută între doi oameni care au pierdut multe dar încă sperau la ceva bun.

Radu a venit să mă vadă după câteva luni. A stat stingher în curte și s-a uitat lung la mine cum udam florile.

— Mamă… nu te-ai plictisit aici?

— Nu, Radu. Aici simt că trăiesc din nou.

A zâmbit timid și m-a ajutat la grădinărit. Pentru prima dată după mulți ani am râs împreună fără nicio povară între noi.

Acum sunt singură uneori — dar nu mai sunt singură cu adevărat. Am regăsit liniștea pe care n-am avut-o niciodată în oraș sau lângă Vasile.

Multe femei din sat mă privesc ca pe o ciudată: „La vârsta ta… să începi totul de la capăt?” Dar eu știu că nu există vârstă pentru curaj sau pentru fericire.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” chiar dacă toți ne spun că e prea târziu?

Poate că nu există răspunsuri simple — dar poate povestea mea îi va face pe alții să-și pună întrebarea: „Eu pentru cine trăiesc?”