Destinul unei mame fără voie: Povestea mea neașteptată

— Nora, deschide! E urgent!
Bătaia în ușă era atât de insistentă încât mi-am scăpat ceșcuța de cafea pe covorul vechi din sufragerie. Era ora șase dimineața, iar afară ningea cu fulgi mari, grei. Am deschis ușa cu inima bătându-mi nebunește. În fața mea stătea Mariana, vecina de la trei, cu ochii umflați de plâns și un copil mic în brațe.
— Te rog, ai grijă de el câteva ore. Trebuie să rezolv ceva.
Nici n-am apucat să răspund. Mi-a pus copilul în brațe și a fugit pe scări, lăsându-mă cu un băiețel speriat care tremura în pijamale subțiri.

M-am uitat la el — avea vreo patru ani, ochii mari și negri, plini de teamă. Nu știa să spună decât „mama” și „Mariana”. L-am dus în bucătărie, i-am încălzit lapte și i-am pus o pătură pe umeri. M-am gândit că Mariana se va întoarce curând. Dar orele au trecut, apoi zilele, și nimeni n-a venit să-l ia pe Eric.

Am sunat-o pe Mariana de zeci de ori. Telefonul era închis. Am întrebat vecinii, nimeni nu știa nimic. Într-un final, am mers la poliție. Mi-au spus că nu e prima dată când Mariana dispare, dar niciodată nu-și lăsase copilul. M-au întrebat dacă pot avea grijă de el până găsesc o soluție. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult — ce era să fac? Să-l las pe drumuri?

Eu aveam 58 de ani atunci. Nu am avut niciodată copii; soțul meu, Dorel, murise cu doi ani înainte, iar rudele mă vizitau rar. Casa era tăcută și rece. Eric a adus cu el haosul: jucării împrăștiate, plânsete noaptea, întrebări fără răspuns.

— Nora, nu poți să-ți schimbi viața la vârsta asta! mi-a spus sora mea, Viorica, când a venit să mă vadă.
— Ce vrei să fac? Să-l dau la orfelinat?
— Nu e copilul tău! Ai muncit o viață întreagă pentru liniștea asta.

Am simțit cum mă apasă vinovăția și frica. Nu eram pregătită să fiu mamă. Nu știam să leg șireturi sau să spun povești înainte de culcare. Dar Eric se agățase de mine cu disperare — mă ținea de mână când mergeam la magazin, îmi aducea flori ofilite din parc.

Au trecut luni și nimeni n-a mai pomenit de Mariana. Poliția a spus că probabil a plecat din țară. Asistența socială mi-a propus să devin asistent maternal pentru Eric. Am acceptat — nu puteam să-l las singur.

Anii au trecut repede. Eric a crescut sub ochii mei: primul lui desen pe frigider, prima zi de școală, primul „te iubesc” spus stângaci la culcare. Am învățat să fiu mamă din greșeli: am uitat să-i pun pachet într-o zi și a plâns la școală; am țipat la el când a spart o vază și apoi am regretat amarnic.

Dar nu totul a fost ca-n povești. Când Eric avea opt ani, Mariana s-a întors pentru o zi. A venit la ușă cu un bărbat străin și a cerut să-l vadă.
— E copilul meu! Vreau să-l iau acasă!
Eric s-a ascuns după mine și a început să plângă isteric.
— Nu vreau! Nu vreau!
Am chemat poliția. Mariana a dispărut din nou înainte să ajungă cineva.

După acel episod, Eric a avut coșmaruri luni întregi. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe Mariana — cum poți abandona un copil și apoi să-l tulburi iar?

Când Eric a împlinit doisprezece ani, am decis să devin asistent maternal permanent. Între timp, am mai primit în grijă doi frați gemeni abandonați într-o gară din Buzău și o fetiță cu probleme cardiace dintr-un centru de plasament.

Casa mea s-a umplut de râsete și certuri, de teme nefăcute și farfurii murdare. Vecinii mă priveau ciudat — „Ce-ți trebuie ție copii la vârsta asta?” — dar eu simțeam că trăiesc din nou.

Nu a fost ușor deloc: nopți nedormite la spital cu fetița bolnavă; conflicte între copii; lipsuri materiale; birocrație sufocantă; vizite inopinate de la Protecția Copilului; priviri piezișe din partea rudelor mele.

— Nora, te-ai sacrificat destul! De ce nu te gândești la tine?
— Pentru că ei nu are cine altcineva să-i iubească!

Acum am 65 de ani. Eric e student la Medicină Veterinară în Iași și mă sună zilnic: „Mamă, ai mâncat azi?” Gemenele sunt la liceu, iar fetița cea mică merge la terapie și visează să devină profesoară.

Uneori mă uit în oglindă și nu-mi recunosc chipul obosit, dar ochii mei strălucesc altfel decât înainte. Nu mi-am dorit niciodată copii — dar ei m-au ales pe mine.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi putem iubi cu adevărat un copil care nu e al nostru? Și dacă dragostea adevărată nu e tocmai asta — să fii acolo când nimeni altcineva nu mai rămâne?