Din cenușă: Povestea Magdalenei, femeia care a fost alungată pentru că nu putea avea copii

— Ieși afară! Nu mai am ce face cu tine! — vocea lui Radu a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o făcusem cu mâinile tremurânde. M-am uitat la el, cu ochii în lacrimi, încercând să găsesc un strop de milă în privirea lui. Dar era doar gheață.

— Radu, te rog… nu e vina mea… am încercat tot ce s-a putut…

— Nu mă interesează! Toți din sat râd de mine! Toți au copii, numai eu nu! Ce fel de femeie ești tu?

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am ieșit în noaptea rece, cu doar o geantă și haina groasă pe care mi-o dăduse mama la nuntă. Nici nu știu cum am ajuns la poarta părinților mei. Mama a deschis ușa și m-a privit lung, fără să spună nimic. Doar m-a tras în brațe și am plâns amândouă până dimineața.

A doua zi, satul deja știa. Vecina, tanti Ileana, a venit să „împrumute zahăr” și a aruncat o privire lungă spre mine.

— Of, Magda, dragă… ce să-i faci? Bărbatul are nevoie de moștenitori…

Am simțit cum mă sufoc. Parcă toți ochii erau pe mine când ieșeam la magazin sau la biserică. Fetele tinere șușoteau, bătrânele mă priveau cu milă sau dispreț. Tata nu zicea nimic, dar îl vedeam cum oftează greu când mă vedea stând la fereastră.

Au trecut săptămâni în care nu am ieșit din casă decât noaptea, să nu mă vadă nimeni. Mama încerca să mă încurajeze:

— Lasă, mamă, poate așa a vrut Dumnezeu. Poate ai să-ți găsești alt rost.

Dar ce rost? Aveam 34 de ani, fără serviciu stabil, fără copil, fără bărbat. Prietenele mele din liceu erau plecate la oraș sau în Italia. Eu rămăsesem aici, prizonieră între pereții casei părintești și ai propriilor regrete.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la verișoara mea, Irina, care lucra la un centru de zi pentru copii cu dizabilități în Bistrița.

„Magda, avem nevoie de cineva răbdător și blând ca tine. Vino măcar să vezi cum e.”

Am stat o noapte întreagă cu scrisoarea în mână. Ce aveam de pierdut? A doua zi mi-am făcut bagajul și am plecat cu trenul spre Bistrița. Mama m-a privit cu ochii umezi:

— Să nu uiți că te iubim orice-ar fi.

La centru am întâlnit copii care nu vorbeau, nu mergeau sau nu vedeau bine. Dar când le citeam povești sau le cântam încet la pianul vechi din colțul camerei, zâmbeau larg și îmi strângeau mâna cu putere. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit utilă.

Irina m-a prezentat colegei ei, doamna Viorica:

— Magda a trecut prin multe… dar are o inimă mare.

Viorica m-a privit atent:

— Să știi că aici nu contează dacă ai sau nu copii ai tăi. Aici suntem toți o familie.

Am început să merg zilnic la centru. Copiii mă strigau „doamna Magda” și mă îmbrățișau când plecam acasă. Seara plângeam de oboseală și de dorul casei, dar dimineața abia așteptam să-i revăd.

După câteva luni, am primit vestea că Radu se recăsătorise cu o fată tânără din satul vecin și că deja așteptau un copil. M-a durut mai puțin decât credeam. Poate pentru că aici găsisem altceva: sens.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:

— Tatăl tău e bolnav… are nevoie de tine acasă.

Am plecat imediat spre sat. Când am intrat în casă, tata stătea pe pat, slăbit și palid.

— Magda… să știi că mi-a fost greu fără tine aici… dar sunt mândru de tine.

Am rămas lângă el până s-a stins. După înmormântare, satul a venit la noi acasă cu colaci și vorbe goale. Dar eu nu mai simțeam rușine. Învățasem că valoarea mea nu stă în pântece sau în gura lumii.

Am decis să rămân în sat și să deschid un mic atelier de croitorie pentru femeile singure sau văduve. Am adunat câteva fete care nu aveau unde lucra și împreună am început să coasem haine pentru copiii din sat și pentru cei de la centru.

Într-o seară, la poartă a apărut Anca, fosta mea colegă de bancă din școală:

— Magda, știi… și eu am trecut printr-un divorț urât. Poate putem fi una pentru alta sprijin…

Am stat până târziu la povești despre viață, despre cât de greu e să fii femeie într-un sat mic unde toți cred că știu ce e mai bine pentru tine.

Anii au trecut și atelierul nostru a crescut. Femeile veneau nu doar pentru lucru, ci și pentru o vorbă bună sau o cană de ceai. Copiii veneau după școală să ne ajute sau doar să râdă cu noi.

Uneori mă gândesc la Radu și la viața pe care am pierdut-o atunci când m-a alungat. Dar apoi îmi dau seama că din cenușa acelei vieți s-a născut alta — una în care nu mai sunt definită de ceea ce nu pot avea, ci de ceea ce pot dărui.

Mă uit uneori pe geam la fetele tinere din sat și mă întreb: oare câte dintre ele vor avea curajul să-și urmeze drumul chiar dacă lumea le întoarce spatele? Oare cât timp va mai trece până când oamenii vor înțelege că valoarea unei femei nu stă doar în a fi mamă?