Din cenușa trecutului: Povestea Anei din Dorohoi, între pierdere și renaștere

— Nu mai avem nimic, mamă! Nimic! — am urlat, cu mâinile încleștate pe gardul ud, privind cum apa tulbure înghitea ultimele scânduri din casa noastră din Dorohoi. Tata încerca să mă tragă înapoi, dar eu nu puteam să mă desprind de imaginea copilăriei mele care se scufunda sub ochii mei. Ploua de trei zile fără oprire, iar Prutul se revărsa ca un monstru flămând peste tot ce iubeam.

— Ana, hai! Nu mai are rost! — a strigat tata, cu vocea spartă de disperare.

Dar eu nu voiam să plec. Nu voiam să cred că tot ce am construit împreună, cu atâta trudă, se duce pe apa sâmbetei. Mama plângea în tăcere, strângând la piept o fotografie veche cu bunica. Fratele meu, Radu, era deja la mașină, gata să fugă spre oraș, departe de tot ce-l lega de satul nostru.

În acea noapte, am dormit toți patru într-o sală de sport rece și plină de străini. Mirosul de mucegai și sunetul ploii pe acoperiș mi-au intrat în suflet ca niște ace. Tata nu a scos o vorbă. Mama s-a rugat încet, iar Radu a stat cu ochii în telefon, ignorându-ne pe toți.

A doua zi, când am revenit la ruinele casei, tata a început să adune ce mai rămăsese: o oală spartă, câteva haine ude, o icoană murdară. Eu am găsit jurnalul meu de liceu, ud și aproape ilizibil. Am plâns în hohote.

— O să ne ajute primăria, o să vezi! — încerca mama să ne liniștească.

Dar ajutorul a venit greu și puțin. Ne-au dat conserve și pături vechi. Când am cerut sprijin pentru reconstruirea casei, funcționara de la primărie mi-a spus sec:

— Trebuie să așteptați. Sunt multe cereri. Poate la anul.

Tata s-a închis în el. A început să bea. În fiecare seară venea acasă târziu, mirosind a rachiu și a resemnare. Mama s-a îmbolnăvit de inimă. Radu a plecat la București și nu ne-a mai sunat decât rar, mereu grăbit.

Eu am rămas singură cu ruinele și cu promisiunile goale ale autorităților. Am încercat să găsesc un loc de muncă în oraș, dar fără diplomă și fără experiență, nimeni nu mă voia. Prietenele mele s-au îndepărtat; fiecare avea propriile probleme.

Într-o zi, am găsit-o pe mama prăbușită lângă pat. Am dus-o la spital cu o vecină, tanti Viorica. Doctorii au spus că e nevoie de operație urgentă la inimă și bani mulți.

— Nu avem! — am izbucnit în fața medicului. — Am pierdut tot!

— Îmi pare rău… — a oftat el, fără să mă privească în ochi.

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe hol și am început să plâng ca un copil. Tanti Viorica m-a luat în brațe.

— Ana, nu ești singură. Hai la mine câteva zile. Vedem noi cum facem rost de bani.

Așa am ajuns să stau într-o cameră mică, cu pereți scorojiți și miros de leuștean uscat. Tanti Viorica mi-a dat o cană cu ceai și m-a pus să-i povestesc totul.

— Oamenii nu-s toți răi, fată dragă. Dar trebuie să ceri ajutorul. Să nu-ți fie rușine!

Am început să bat din ușă-n ușă prin sat, să cer ajutor pentru mama. Unii m-au privit cu milă, alții cu suspiciune.

— De ce nu te descurci singură? — m-a întrebat doamna Popescu, vecina bogată.

— Dacă era fata mea, nu ajungea așa! — a bombănit altcineva.

Dar au fost și oameni care mi-au dat câte ceva: o sută de lei, o pungă cu cartofi, o vorbă bună. Încet-încet am strâns banii pentru operație.

În tot acest timp, tata s-a afundat tot mai tare în alcool. Într-o seară l-am găsit prăbușit pe banca din fața casei arse.

— Ana… iartă-mă… n-am fost tată bun… — a bâiguit el printre lacrimi.

— Nu e vina ta! — i-am spus, dar nu eram sigură că spun adevărul.

Mama a supraviețuit operației. Când s-a întors acasă, era slabă ca o umbră, dar zâmbea pentru prima dată după luni întregi.

Radu a venit acasă abia după ce a aflat că mama era pe moarte. Ne-am certat rău atunci.

— Unde ai fost când aveam nevoie de tine? — i-am strigat.

— Și eu am avut nevoie de voi! Dar n-ați văzut niciodată cât mi-e de greu! — a răspuns el furios.

Am plâns amândoi până ne-au trecut toate vorbele urâte.

Cu timpul, am început să reconstruim casa cu ajutorul voluntarilor veniți din alte orașe. Am cunoscut oameni minunați: pe Ilie, un tâmplar din Suceava care lucra gratis pentru sinistrați; pe Maria, o studentă care aducea haine și jucării pentru copiii din sat; pe domnul Dincă, profesor pensionar care ne citea poezii seara la foc.

Am învățat că familia nu e doar cea în care te-ai născut, ci și cea pe care ți-o alegi atunci când viața te pune la pământ. Tata s-a lăsat de băutură după ce l-am dus la biserică împreună cu Ilie. Mama merge acum la plimbare prin grădină și zâmbește la fiecare floare nou răsărită.

Eu? Eu încă mă lupt cu frica zilei de mâine. Dar știu că nu sunt singură.

Uneori mă întreb: dacă mâine ar veni iar potopul peste noi, câți dintre voi ați întinde mâna fără să judecați? Cât valorează compasiunea într-o lume în care fiecare pare să fie doar pentru el?