Dincolo de câmpuri: De ce am fugit de sat și ce am găsit în oraș

— Nu pleca, Ilinca! Te rog, măcar tu să nu mă lași singură cu toate astea! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei și mirosul de pâine caldă. Mâinile ei crăpate se agățau de marginea mesei, iar ochii îi erau umezi, dar încăpățânați. Eu stăteam în picioare, cu rucsacul la ușă, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă strivește.

Aveam douăzeci și unu de ani și toată viața mea fusese un șir nesfârșit de dimineți reci, de trezit la cinci ca să mulg vacile, de strâns fânul sub soarele arzător și de privit la cerul plin de stele, visând la altceva. Satul nostru, Văleni, era mic și uitat de lume. Oamenii se cunoșteau toți între ei, iar bârfa era sport național. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar mama rămăsese cu mine și cu sora mea mai mare, Daria. Daria se măritase devreme și locuia la două case distanță, dar tot pe mama o lăsase cu gospodăria.

— Mamă, nu pot să mai stau aici. Simt că mă sufoc. Vreau să încerc și eu altceva, să văd dacă pot fi mai mult decât fata care cară găleți cu apă și spală pe jos. Nu te las singură, Daria e aici, și poate vine și unchiul Mihai să te ajute la fân.

— Daria are copiii ei! Și Mihai bea mai mult decât muncește! Tu ești sprijinul meu, Ilinca! Dacă pleci tu…

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Dar nu mai puteam da înapoi. În fiecare noapte visam tramvaie, clădiri înalte, oameni grăbiți pe trotuare largi. Vedeam orașul ca pe o promisiune — Bucureștiul era pentru mine un cuvânt magic, plin de lumină și posibilități.

Când am urcat în microbuzul spre capitală, am plâns în tăcere tot drumul. M-am gândit la mama, la mâinile ei muncite, la ochii ei triști. Dar m-am gândit și la mine: dacă nu încercam acum, când? Dacă rămâneam acolo, nu m-aș fi iertat niciodată.

Primele luni în București au fost un coșmar dulce-amar. Am stat într-o garsonieră minusculă cu încă două fete din Bacău. Ne certam pe spațiu, pe cine spală vasele sau cine cumpără hârtie igienică. Am lucrat ca vânzătoare într-un supermarket din Drumul Taberei — zece ore pe zi, șase zile pe săptămână. Clienții erau nervoși, șefii reci. Seara adormeam epuizată, cu dor de aer curat și liniște.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la mama:

— Ilinca… s-a îmbolnăvit vaca bătrână. Nu știu ce să fac. Daria e ocupată cu copiii… Poate vii acasă weekendul ăsta?

Am simțit vinovăția ca pe o piatră grea în stomac. Am vrut să spun „nu pot”, dar am spus „vin”. Am luat trenul spre casă și am găsit-o pe mama mai bătrână cu zece ani decât o lăsasem. Am stat două zile, am reparat gardul, am dus vaca la veterinar și am făcut ordine prin curte. Când am plecat înapoi spre București, mama nu a mai spus nimic. Doar m-a îmbrățișat strâns.

În oraș am început să mă obișnuiesc cu ritmul nebunesc. Am cunoscut-o pe Ana la cursurile serale de contabilitate — era dintr-un sat din Argeș și avea aceeași privire pierdută ca mine. Ne-am sprijinit una pe alta: ea îmi aducea zacuscă de acasă, eu îi dădeam sfaturi despre cum să-și facă CV-ul.

Într-o zi, șefa mea m-a chemat în birou:

— Ilinca, ai muncit bine. Vrei să treci la casierie? E salariu mai bun.

Am acceptat fără să clipesc. Pentru prima dată simțeam că pot urca o treaptă, oricât de mică ar fi fost ea.

Dar acasă lucrurile se complicau. Mama se îmbolnăvise tot mai des. Daria mă suna plângând:

— Nu mai pot singură! Tu ai fugit la oraș și ne-ai lăsat aici cu toate!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care mă trăgea înapoi prin datorie și vinovăție, alta care mă împingea înainte prin speranță și ambiție. Într-o noapte nu am putut dormi deloc — m-am plimbat pe străzile pustii ale orașului și m-am întrebat dacă nu cumva greșisem totul.

Apoi a venit pandemia. Supermarketul s-a golit de oameni, dar noi eram acolo zilnic. Am văzut frica în ochii tuturor — frica de boală, frica de sărăcie. Mama a făcut COVID și a stat internată două săptămâni la spitalul din Roman. Eu nu puteam ajunge acasă; trenurile nu mai circulau normal.

În acele zile am simțit cât de fragil e totul: familia mea, viața mea nouă din oraș, visele mele. Am vorbit cu mama la telefon:

— Să nu te întorci acasă doar pentru că mi-e greu mie! Tu trebuie să-ți faci viața ta! Să nu trăiești cu regretul că ai rămas aici din milă pentru mine!

Am plâns mult după acea convorbire. Pentru prima dată mama îmi dădea voie să fiu eu însămi.

După pandemie am reușit să termin cursurile de contabilitate și am găsit un job într-un birou mic din centrul orașului. Salariul era decent, programul normal. Am început să merg la teatru cu Ana, să citesc în parc sau pur și simplu să mă bucur de liniștea camerei mele.

Dar satul nu a dispărut niciodată din mine. În fiecare vară mergeam acasă să ajut la fân sau la cules prunele pentru țuică. Mama îmbătrânea văzând cu ochii, dar zâmbea mai des acum — cred că era mândră că am avut curajul să plec.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău fugind de acasă. Poate că fericirea nu e niciodată completă: mereu rămâne ceva nerezolvat între ceea ce ești și ceea ce ai lăsat în urmă.

Oare câți dintre noi trăim cu dorul acesta sfâșietor între două lumi? Voi ați avut curajul să vă urmați visurile sau ați rămas pentru cei dragi? Ce ați alege dacă ați putea lua totul de la capăt?