Dincolo de Gara de Nord: În căutarea Iuliei pierdute

— Nu-mi vine să cred… Iulia? am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund emoția sub umbrela udă. Ploua mărunt, iar Gara de Nord era la fel de agitată ca întotdeauna, cu oameni grăbiți, bagaje trântite și anunțuri răsunând în difuzoare. Ea s-a întors spre mine, cu ochii mari, verzi, pe care nu-i uitasem niciodată. Pentru o clipă, timpul s-a oprit.

— Vlad? Tu ești? a spus ea, ezitând între zâmbet și uimire. Am simțit cum inima îmi bate nebunește, ca atunci când aveam șaptesprezece ani și o așteptam la colțul străzii, cu flori furate din grădina vecinului.

— Da… eu. Nu-mi vine să cred că ești aici, după atâția ani.

Am rămas amândoi pe peron, fără să știm dacă să râdem sau să plângem. În jurul nostru, lumea se grăbea, dar pentru noi totul părea suspendat.

După ce trenul ei a plecat, am rămas cu un gol în stomac și cu o dorință arzătoare de a o revedea. Am început să o caut pe rețelele sociale, să întreb cunoștințe vechi, să răscolesc amintiri. Dar fiecare pas înainte mă arunca înapoi în trecut, acolo unde totul se destrămase între noi.

Aveam douăzeci și opt de ani și încă locuiam cu părinții mei într-un apartament mic din Drumul Taberei. Tata era mereu nemulțumit de mine: „La vârsta ta, eu aveam deja doi copii și o casă la țară! Tu ce ai? Un job prost plătit și vise de adolescent!” Mama încerca să mă apere, dar și ea era obosită de certurile noastre.

Într-o seară, după o discuție aprinsă cu tata, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva toată viața mea fusese o succesiune de alegeri greșite. De ce o pierdusem pe Iulia? De ce nu avusesem curajul să-i spun atunci cât de mult o iubeam?

Am găsit-o pe Iulia după câteva săptămâni. Lucra la o editură mică din București. Am sunat-o, cu inima cât un purice.

— Vlad? Ce surpriză! Nu mă așteptam să mă cauți…

— Nici eu nu mă așteptam să te mai văd vreodată. Dar… nu pot să nu mă întreb ce-ar fi fost dacă…

A tăcut o clipă.

— Și eu m-am întrebat asta, uneori. Dar viața merge înainte, nu?

Am invitat-o la o cafea. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică de lângă Cișmigiu. Era la fel de frumoasă, dar ceva din privirea ei era schimbat — o tristețe ascunsă, poate un regret. Am vorbit ore în șir despre tot și nimic: despre joburi, familie, despre cum Bucureștiul ne-a schimbat pe amândoi.

— Ți-ai găsit fericirea? am întrebat-o, fără să-mi dau seama că vocea mi se frânge.

A zâmbit trist.

— Fericirea… cred că e doar un cuvânt mare. Am avut și eu parte de dezamăgiri. Am fost căsătorită, dar nu a mers. Acum sunt singură.

Am simțit cum o undă de speranță îmi străbate pieptul, dar și o vină apăsătoare. Dacă aș fi luptat mai mult pentru ea atunci? Dacă nu m-aș fi lăsat influențat de părinții mei, care nu o considerau „potrivită” pentru mine?

— Știi, Vlad, uneori mă gândesc că am fi putut avea o viață frumoasă împreună. Dar poate că nu eram pregătiți. Sau poate că am fost prea lași amândoi.

Am început să ne vedem tot mai des. Încercam să recuperez anii pierduți, dar fiecare întâlnire aducea la suprafață și mai multe răni. Părinții mei nu vedeau cu ochi buni reapariția Iuliei în viața mea. Tata era categoric: „Nu te mai prosti! Oamenii nu se schimbă. Ai grijă să nu-ți pierzi și puținul pe care-l ai!”

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu tata, am plecat val-vârtej din casă și am mers direct la Iulia. Am găsit-o plângând pe balconul apartamentului ei mic din Militari.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, îmbrățișând-o strâns.

— Mi-e teamă, Vlad. Mi-e teamă că ne vom răni din nou. Că vom repeta aceleași greșeli.

— Și mie mi-e teamă. Dar nu pot să nu încerc. Nu pot să nu sper că de data asta va fi altfel.

Am stat îmbrățișați mult timp, fără să spunem nimic. În noaptea aceea am înțeles că nu putem schimba trecutul, dar putem alege ce facem cu prezentul.

Au urmat luni de încercări, de discuții dificile cu părinții mei, de compromisuri și speranțe fragile. Am început să caut un apartament mic, să pot pleca de acasă și să-mi construiesc propria viață. Tata nu mi-a vorbit săptămâni întregi. Mama plângea pe ascuns. Dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine, nu pentru a le face pe plac altora.

Cu Iulia am învățat să iert și să fiu iertat. Să nu mai fug de greșelile trecutului, ci să le privesc în față. Am învățat că iubirea nu e niciodată perfectă și că uneori, a doua șansă nu înseamnă să repari ce s-a stricat, ci să construiești ceva nou din cioburi.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să o caut pe Iulia, aș fi rămas prizonierul regretelor mele? Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate, doar pentru că ne e teamă să ne înfruntăm trecutul? Poate că uneori, tot ce avem nevoie e o întâlnire întâmplătoare pe un peron aglomerat ca să ne schimbăm destinul.