Dincolo de Oglindă: Povestea lui Rareș

— Rareș, iar ai venit cu hainele astea rupte? Ce, nu ți le spală nimeni acasă? Glasul lui Vlad răsuna ca un ciocan în sala de clasă, iar ceilalți copii râdeau, unii cu poftă, alții doar ca să nu fie următorii ținte. M-am uitat în jos, la adidașii mei vechi, la tricoul cu un mic petic cusut stângaci de mama. Nu am răspuns. Am învățat că orice cuvânt rostit era doar o invitație la și mai multă batjocură.

În fiecare zi, drumul spre școală era un maraton al fricii. Îmi țineam respirația când treceam pe lângă grupul de băieți de la colțul blocului. Îi știam pe toți după voce, după râsul lor gros și privirile tăioase. „Uite-l pe Rareș! Băiatul cu fața de broască!” striga uneori Doru, iar ceilalți izbucneau în râs. Nu știu dacă era fața mea rotundă, urechile ușor depărtate sau doar faptul că nu aveam haine noi niciodată. Dar știu că fiecare zi era o luptă să nu plâng.

Acasă, mama mă întreba mereu dacă totul e bine la școală. Îi spuneam că da, pentru că nu voiam să o văd plângând din nou. Tata era plecat la muncă în Italia de trei ani și banii abia ajungeau pentru chirie și mâncare. Mama lucra la o croitorie din cartier și venea târziu, obosită, cu mâinile crăpate de la ață și ac. Într-o seară am auzit-o vorbind la telefon cu tata: „Rareș e tot mai retras… Nu știu ce să fac cu el. Parcă nu mai e copilul meu vesel.”

Într-o zi friguroasă de noiembrie, când norii păreau că apasă peste tot orașul, am decis să nu mai merg la școală. M-am ascuns în parcul mic dintre blocuri, pe banca unde obișnuiam să citesc când eram mai mic. Am stat acolo ore întregi, privind frunzele ude și simțind cum frigul îmi intră în oase. La un moment dat, o femeie în vârstă s-a apropiat încet și s-a așezat lângă mine.

— Ce faci aici singur, băiete? Nu ar trebui să fii la școală?

Am dat din umeri fără să o privesc.

— Știi… și eu am fost singură mult timp. Dar am descoperit că uneori oamenii pot fi buni, dacă le dai ocazia. Vrei o plăcintă? Am făcut azi dimineață.

Mi-a întins o bucată de plăcintă cu mere, caldă încă. Am luat-o timid și am mușcat încet.

— Cum te cheamă?

— Rareș.

— Eu sunt tanti Lenuța. Dacă vrei să mai stai aici, să știi că nu mă deranjezi.

Am stat împreună aproape o oră. Mi-a povestit despre tinerețea ei, despre cum a crescut singură trei copii după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat. M-am simțit pentru prima dată ascultat fără să fiu judecat.

În zilele următoare am început să trec mai des prin parc după școală. Tanti Lenuța mă aștepta uneori cu ceai cald sau biscuiți făcuți în casă. Îmi spunea mereu: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești tu cu adevărat. Numai tu știi asta.” Într-o zi mi-a adus o carte veche de poezii de Nichita Stănescu. „Sufletul tău e mai frumos decât orice haină nouă,” mi-a spus zâmbind.

La școală însă lucrurile nu se schimbau prea mult. Vlad și Doru găseau mereu motive să râdă de mine. Într-o pauză, m-au împins pe scări și mi-au rupt ghiozdanul. Am ajuns acasă plângând pentru prima dată după mult timp. Mama m-a luat în brațe și a început să plângă și ea.

— De ce nu mi-ai spus? Rareș, nu ești singur! O să mergem mâine la directoare!

A doua zi am intrat împreună în biroul directoarei, doamna Popescu. Mama a povestit totul printre lacrimi, iar eu am stat cu ochii în podea. Doamna Popescu a chemat părinții băieților și a organizat o discuție cu psihologul școlii. Pentru prima dată, cineva îi întreba pe Vlad și Doru de ce fac asta.

— Pentru că e ciudat! Pentru că nu vorbește cu nimeni! Pentru că… nu știu! a spus Vlad.

Psihologul le-a explicat cât rău pot face vorbele și gesturile lor. Nu știu dacă au înțeles atunci ceva, dar după acea zi au început să mă lase în pace.

În schimb, am început să vorbesc mai mult cu colegii mei. Am descoperit că Ana, fata tăcută din banca a treia, scria poezii superbe și că Mihai era pasionat de astronomie. Încet-încet am început să mă simt parte din clasă.

Tanti Lenuța a rămas prietena mea cea mai bună din afara școlii. Într-o zi mi-a spus:

— Rareș, oamenii te vor judeca mereu pentru ceva: pentru cum arăți, pentru ce porți sau pentru ce visezi. Dar dacă tu te accepți pe tine însuți, nimeni nu-ți poate lua liniștea.

Acum am 17 ani și încă mă gândesc la acele zile grele ca la niște umbre care m-au făcut mai puternic. Am învățat că frumusețea adevărată e în felul în care alegem să fim buni unii cu alții.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine trec zilnic prin aceleași chinuri? Oare cât de greu le-ar fi dacă ar găsi și ei un om ca tanti Lenuța? Poate că bunătatea unui străin chiar poate schimba o viață.