Dincolo de pragul casei: Povestea unei alegeri imposibile

— Tata, nu mai pot! Nu mai pot să-l văd pe Radu cum se ceartă cu tine în fiecare seară!
Vocea Ioanei, fiica mea de șaptesprezece ani, răsuna în sufrageria mică, plină de umbrele serii. Tocmai intrasem pe ușă, obosit după o zi lungă la fabrica de mobilă din oraș. M-am oprit în prag, cu geaca încă pe mine, simțind cum tensiunea din casă mă izbește ca un val rece.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? Unde e mama ta? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— E la bucătărie. Plânge. Radu iar a venit acasă beat și a început să urle la toți. Și pe Maria a făcut-o în toate felurile… Și e însărcinată, tata! Cum poți să-l lași să se poarte așa?

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu, fiul meu cel mare, avea doar douăzeci și doi de ani, dar parcă purta pe umeri toată nefericirea lumii. De când rămăsese Maria însărcinată, parcă nu mai găsea liniște nicăieri. Se certa cu mine pentru orice: bani, reguli, viitor. Eu îi ceream să-și găsească un serviciu stabil, el îmi reproșa că nu-l înțeleg. Maria, fata blândă și tăcută din satul vecin, încerca să-i fie sprijin, dar era prea firavă pentru furtunile lui Radu.

În seara aceea, după ce am încercat să-i liniștesc pe toți, am urcat la el în cameră. L-am găsit stând pe marginea patului, cu ochii roșii și pumnii strânși.

— Radu, trebuie să vorbim ca doi bărbați. Nu mai merge așa. Ai o familie acum. Trebuie să-ți asumi responsabilitatea!

— Tu vorbești de responsabilitate? Tu care niciodată nu m-ai ascultat? Mereu ai avut ceva de zis! Mereu ai vrut să fie ca tine!

— Nu e adevărat! Tot ce vreau e să nu-ți ratezi viața! Să nu ajungi ca mine, muncind pe brânci pentru nimic!

— Poate că așa vreau eu! Poate că nu vreau să trăiesc după regulile tale!

Discuția a degenerat rapid. Am ridicat vocea, el a trântit ușa. Maria a venit plângând la mine:

— Domnule Mihai, vă rog… Nu-l certați! E speriat… Nu știe ce să facă…

— Și eu ce să fac, Maria? Să-l las să ne distrugă pe toți?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copii. La cum am crescut fără tată și am jurat că eu voi fi altfel. Dar oare nu repetam aceleași greșeli?

A doua zi dimineață, Radu a venit la masă cu ochii umflați de nesomn.

— Plecăm. Eu și Maria. Nu mai putem sta aici.

Soția mea a început să plângă în hohote. Ioana s-a retras în camera ei. Eu am rămas nemișcat.

— Dacă asta vrei… Dar să știi că nu e ușor acolo afară! Să nu te întorci când dai de greu!

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca niște pietre grele. Nici nu știu dacă le-am spus din orgoliu sau din disperare. Radu și-a luat câteva haine într-un rucsac vechi, Maria și-a pus o eșarfă peste burtica abia vizibilă și au ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

Timp de două luni n-am mai știut nimic de ei. Casa era mai liniștită, dar liniștea asta mă apăsa ca o povară. Soția mea mă privea cu reproș tăcut, Ioana abia îmi mai vorbea.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat insistent. Era un număr necunoscut.

— Alo? am răspuns cu inima strânsă.

— Domnul Mihai? Sunt asistenta de la Spitalul Județean. Fiul dumneavoastră a avut un accident cu bicicleta. E bine acum, dar ar fi bine să veniți…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat până la spital cu sufletul la gură. L-am găsit pe Radu întins pe un pat, cu piciorul în ghips și Maria lângă el, ținându-i mâna.

— Tată… îmi pare rău… am greșit… Nu știam unde să mergem… N-am avut bani nici de chirie… Maria era să piardă copilul de atâta stres…

Lacrimile i se rostogoleau pe obraji și pentru prima dată l-am văzut cu adevărat vulnerabil.

— Iartă-mă, băiete… Iartă-mă că te-am lăsat singur când aveai cea mai mare nevoie de mine…

Maria m-a privit cu ochii mari și umezi:

— Domnule Mihai… Vreți să fiți bunicul copilului nostru?

Am izbucnit în plâns acolo, în salonul rece al spitalului. Toate certurile păreau atât de mici față de dragostea pe care o simțeam pentru ei.

I-am adus acasă. A fost greu la început — vecinii vorbeau, rudele ne judecau — dar am învățat să fim din nou familie. Radu și-a găsit un job la un atelier auto, Maria a născut o fetiță sănătoasă pe care au numit-o Ana-Maria.

Uneori mă uit la ea cum doarme și mă întreb: dacă nu primeam acel telefon, oare cât de mult aș fi pierdut? Cât valorează orgoliul unui tată față de fericirea copiilor lui?

Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și pună această întrebare înainte de a spune „pleacă” celor pe care îi iubește cel mai mult.