Dincolo de timp: Căutarea Milicăi și regăsirea sinelui

— Nu pot să cred… Milica? am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce tramvaiul 41 se legăna pe șinele ude. Era acolo, la doar câțiva metri de mine, cu aceeași privire caldă și părul prins neglijent, de parcă timpul nu trecuse deloc. Inima mi-a bătut nebunește, iar mâinile mi s-au umezit instantaneu. După atâția ani, după atâtea încercări de a o uita, destinul mi-o aducea din nou în cale.

Am coborât la aceeași stație, fără să știu dacă să o strig sau să fug. Am ales să o urmăresc de la distanță, ca un laș. Mergea grăbită, cu pași mici, pe Calea Griviței. M-am oprit în fața unei vitrine și m-am privit: eram tot eu, dar cu riduri mai adânci și ochi mai obosiți. Ce aveam să-i spun? Că încă o iubesc? Că viața mea s-a împărțit în două: înainte și după ea?

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Mama m-a întâmpinat cu aceeași întrebare:
— Vlad, iar vii târziu? Ai uitat că trebuie să mergem la tata la spital?

Tata era bolnav de câțiva ani. Cancerul îl măcina încet, iar eu mă simțeam vinovat că nu pot face nimic. Între vizitele la spital și certurile cu fratele meu, Radu, care mă acuza că nu-mi asum responsabilitățile familiei, gândul la Milica era singurul care mă mai ținea pe linia de plutire.

În seara aceea, după ce l-am văzut pe tata adormind cu greu, am ieșit pe balconul apartamentului nostru mic din Drumul Taberei. Am scos dintr-o cutie veche o fotografie cu mine și Milica, făcută la 15 ani, într-o tabără la mare. Zâmbeam amândoi larg, fără griji. Am simțit un nod în gât.

A doua zi, am decis să o caut. Am început cu Facebook-ul. Nicio urmă. Am întrebat-o pe Ana, cea mai bună prietenă a noastră din liceu.
— Vlad, nu știu nimic de ea de ani buni… Știu doar că a plecat din țară după ce părinții ei au divorțat.

Am simțit cum speranța se stinge încet. Dar nu m-am lăsat. Am mers la liceu, am vorbit cu portarul bătrân care încă își amintea de noi.
— Milica? Fata aia cuminte… Parcă a venit acum vreo doi ani să ceară niște acte. Atât știu.

Seara, acasă, mama m-a găsit plângând în bucătărie.
— Vlad, ce ai? Nu ești tu în ultima vreme…
— Mamă, dacă ai fi pierdut vreodată ceva ce ai iubit cu adevărat… ai încerca să-l recuperezi?
Ea a oftat adânc.
— Uneori trebuie să lași trecutul să plece…

Dar eu nu puteam. În fiecare zi mergeam pe străzile Bucureștiului cu speranța că o voi revedea. Îmi imaginam cum ar fi să-i spun tot ce n-am avut curaj atunci: că mi-a fost dor de ea în fiecare zi, că niciuna dintre relațiile mele n-a reușit să umple golul lăsat de absența ei.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj anonim pe Messenger: „Dacă vrei să o vezi pe Milica, vino mâine la librăria Humanitas de la Cișmigiu.” Am crezut că e o glumă proastă, dar ceva din tonul mesajului m-a făcut să sper din nou.

Nu am dormit toată noaptea. Dimineața am ajuns primul la librărie. Am așteptat ore întregi printre rafturi pline de cărți vechi și miros de cafea. La un moment dat, cineva m-a atins ușor pe umăr.
— Vlad?
M-am întors și am văzut-o: Milica era acolo, mai matură, cu ochii triști dar frumoși ca odinioară.
— Nu-mi vine să cred… am bâiguit eu.
Ea a zâmbit slab.
— Nici mie nu-mi vine să cred că ai venit.

Am ieșit împreună în parc și am vorbit ore întregi. Mi-a povestit despre viața ei grea în Italia, despre cum s-a întors recent pentru că mama ei era bolnavă. Mi-a spus că nu a uitat niciodată vara aceea la mare.

— Știi… mereu m-am întrebat dacă ai mai venit vreodată pe plajă după ce am plecat eu.
— În fiecare an… până când am simțit că nu mai are rost.

Am râs amândoi printre lacrimi. Dar fericirea revederii a fost umbrită de realitate: Milica urma să plece din nou peste două săptămâni.

În zilele care au urmat ne-am văzut aproape zilnic. Am retrăit momentele din adolescență: plimbări prin Herăstrău, înghețată la cofetăria din colț, discuții interminabile despre visele noastre neîmplinite. Dar fiecare clipă era umbrită de despărțirea iminentă.

Familia mea nu a privit cu ochi buni această reapropiere. Radu mi-a spus direct:
— Vlad, nu vezi că te agăți de trecut? Tata are nevoie de tine aici! Nu poți fugi mereu după iluzii…
Mama a încercat să mă convingă să mă concentrez pe viitor:
— Viața merge înainte, Vlad. Nu poți trăi doar din amintiri…

Dar eu nu puteam renunța. În ultima seară înainte ca Milica să plece, am stat împreună pe malul Dâmboviței și i-am spus tot ce simțeam:
— Dacă ai rămâne… poate am putea începe ceva nou.
Ea a plâns tăcut:
— Vlad… uneori dragostea nu e suficientă ca să repare tot ce s-a rupt.

A doua zi am privit-o cum dispare printre oamenii grăbiți din Gara de Nord. Am rămas singur cu gândurile mele și cu întrebarea care mă macină și acum: oare chiar putem recupera ceea ce am pierdut sau trebuie să învățăm să iubim ceea ce avem acum?

Poate că unele iubiri sunt menite doar să ne arate cine suntem cu adevărat. Dar voi ce credeți? Ați încerca să recuperați o iubire pierdută sau ați merge mai departe?