Dincolo de Umbre: Povestea mea între boală și speranță

— Nu mai are rost să speri, mamaie, nu vezi că doctorii au spus clar? — vocea tatălui meu răsuna aspru în bucătăria mică, în timp ce eu stăteam pe scaunul de lângă sobă, încercând să-mi ascund lacrimile. Aveam doar opt ani atunci, dar cuvintele acelea mi-au rămas în minte ca o rană deschisă. Mamaie, cu ochii umezi, mi-a strâns mâna și a șoptit: — Nu-l asculta, Ilinca. Tu ești puternică. O să vezi.

Am crescut într-un sat mic din Buzău, unde toată lumea știa de boala mea — sindromul Marfan, o anomalie genetică rară care îmi afecta inima și oasele. Doctorii din București au spus că nu voi apuca adolescența. Tata s-a închis în el, mama plângea pe ascuns, iar eu mă simțeam ca o povară pentru toți. Singura mea alinare era bunica, care mă învăța să citesc și să scriu când ceilalți copii alergau pe uliță.

Într-o zi de iarnă, când frigul pătrundea prin pereții subțiri ai casei, tata a izbucnit din nou:
— Ce rost are să mai mergi la școală? Oricum nu poți face sport, nu poți merge la serbări… E mai bine să stai acasă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat cu greu și am spus, tremurând:
— Vreau să merg la școală! Nu vreau să fiu doar fata bolnavă din sat!

Mama a încercat să-l înduplece pe tata, dar el a plecat trântind ușa. În acea noapte am plâns până am adormit, dar dimineața bunica m-a dus de mână la școală. Așa a început lupta mea.

Anii au trecut greu. Fiecare control medical era un coșmar. Odată, la 14 ani, am făcut un stop cardiac la spitalul județean. Când m-am trezit, mama era lângă mine cu ochii roșii de plâns.
— Ilinca, nu mai pot… Nu mai pot să te văd suferind!

Atunci am simțit că trebuie să fiu puternică pentru ea. Am început să învăț pe rupte. Citeam noaptea la lumina lanternei, ca să nu-i deranjez pe ai mei. Profesorii au observat că eram mereu prima la olimpiadele de limba română și istorie. Unii colegi mă evitau — „nu te apropia de Ilinca, e bolnavă rău!” — dar am găsit sprijin în doamna profesoară de română, care mi-a spus într-o zi:
— Tu ai un dar, Ilinca! Scrisul tău poate schimba lumea.

Așa am început să scriu povești despre satul meu, despre oameni simpli și despre lupta mea cu boala. Le trimiteam la reviste locale și uneori primeam scrisori de la cititori care mă încurajau.

Când am terminat liceul ca șefă de promoție, tata a venit la festivitate pentru prima dată după mulți ani. M-a privit cu ochii plini de lacrimi și mi-a spus:
— Iartă-mă, fată… N-am știut cât de puternică ești.

Dar lupta nu s-a terminat aici. Am vrut să merg la facultate la București — Jurnalism. Mama s-a opus:
— Cum să te descurci singură acolo? Cine te ajută dacă ți se face rău?

Am avut o ceartă urâtă. Am urlat una la alta până am rămas fără glas. În cele din urmă, bunica a vândut două găini și mi-a dat bani de drum.

La București a fost greu. Stăteam într-o garsonieră friguroasă cu încă două fete din provincie. Uneori nu aveam bani nici de pâine. Îmi făceam analizele singură la spital și mă rugam să nu ajung iar pe masa de operație. Dar scriam articole pentru ziare studențești și visam să ajung jurnalist.

Într-o zi, după un seminar, colega mea Ana m-a întrebat:
— Cum reziști? Eu abia fac față cursurilor și tu mai ai și problemele astea…

Am zâmbit amar:
— Nu am altă opțiune. Dacă mă opresc acum, tot ce am suferit n-a avut niciun rost.

La 22 de ani am absolvit facultatea ca șefă de promoție. La festivitate am ținut un discurs despre curaj și speranță. Când am coborât de pe scenă, mama plângea în hohote și m-a strâns în brațe:
— Îmi pare rău că n-am crezut în tine…

Am primit o ofertă de la un ziar important din București. Tata a venit la mine acasă cu un buchet de flori și mi-a spus:
— Sunt mândru de tine! Poate că tu ne-ai salvat pe toți…

Acum scriu articole despre oameni ca mine — oameni care luptă cu boli rare sau cu prejudecățile celor din jur. Uneori mă gândesc cât de aproape am fost să renunț.

Oare câți copii ca mine sunt forțați să-și îngroape visurile din cauza fricii sau a neînțelegerii celor dragi? Dacă povestea mea poate ajuta măcar unul dintre ei să meargă mai departe, atunci tot chinul a meritat.

Voi ce ați face dacă ați ști că fiecare zi ar putea fi ultima? Ați avea curajul să vă urmați visul sau v-ați lăsa doborâți de teamă?