Dincolo de Ușă: Povestea lui Paul, Băiatul Alungat de Acasă

— Ieși afară! Nu mai am nevoie de tine aici! Ți-ai găsit drumul, Paul, du-te și nu te mai întoarce!

Vocea mamei răsuna în capul meu ca un tunet, chiar și acum, după atâția ani. Aveam șaptesprezece ani când am rămas singur pe trotuarul rece din fața blocului nostru din cartierul Militari. Era decembrie, ningea mocnit, iar eu țineam în brațe un rucsac vechi cu câteva haine și o fotografie cu tata. Mama, Irina, nu a mai suportat să mă vadă după ce tata a murit. Spunea că îi semăn prea mult și că îi aduc aminte de tot ce a pierdut.

— Mamă, te rog… nu mă lăsa aici! am strigat atunci, cu ochii în lacrimi.

Dar ușa s-a trântit fără milă. Am rămas singur, cu frigul mușcându-mi obrajii și cu un gol imens în suflet. Nu aveam unde să mă duc. Prietenii mei erau copii ca mine, fără putere sau curaj să mă ajute. Rudele? Toți s-au făcut nevăzuți după înmormântare. Așa am ajuns să dorm pe băncile din parc sau în scările de bloc unde nu era interfon.

Primele luni au fost cele mai grele. Îmi era foame mereu. Mă trezeam dimineața cu stomacul lipit de spate și cu hainele ude de la zăpada topită. Uneori găseam câte o pâine aruncată la ghenă sau primeam câte un covrig de la vreo bătrână miloasă. Dar cel mai tare mă durea privirea oamenilor: unii mă ignorau, alții mă priveau cu milă sau dispreț.

Într-o noapte, când îmi era cel mai frig și mai frică, am găsit o scrisoare ascunsă în buzunarul gecii vechi a tatălui meu. Era scrisul lui: „Paul, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Caută-l pe domnul Dinu de la notar. El știe ce ai de făcut.”

Am păstrat scrisoarea ca pe o comoară, dar mi-a trebuit aproape doi ani să găsesc curajul să merg la notar. Între timp, am cunoscut alți copii ai străzii: pe Sorin, care visa să devină mecanic auto; pe Nicoleta, care cânta la metrou pentru câțiva lei; pe Gabi, care nu vorbea niciodată despre familia lui. Ne-am ajutat cum am putut: împărțeam mâncarea, ne încălzeam la focuri improvizate și ne povesteam visele în nopțile lungi de iarnă.

Într-o zi, după ce am fost bătut de niște golani care voiau să-mi ia rucsacul, m-am hotărât: trebuie să aflu ce a vrut tata să-mi spună. Am mers la biroul notarului Dinu, un om bătrân cu ochi blânzi.

— Paul? Te așteptam de mult… Tatăl tău mi-a lăsat instrucțiuni clare pentru tine.

Mi-a dat o cheie și o adresă: un apartament mic într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Tata îl cumpărase pe numele meu înainte să moară. Într-un sertar am găsit și o sumă mică de bani — destul cât să pot începe o viață nouă.

Am plâns atunci ca un copil. Nu pentru bani sau apartament, ci pentru că tata nu mă uitase. Pentru că cineva se gândise la mine când toți ceilalți mă abandonaseră.

Cu timpul, am reușit să mă ridic. Am terminat liceul la seral și am început să lucrez ca ospătar într-o cafenea mică din centru. Încet-încet, mi-am făcut prieteni noi și am început să cred că pot avea o viață normală.

Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet. În fiecare an de Crăciun mă întrebam dacă mama se gândește la mine. Dacă regretă ce a făcut. Dacă îi e dor de băiatul ei.

Într-o zi, după aproape zece ani de la ziua aceea blestemată, am primit un telefon neașteptat:

— Paul? Sunt Maria, sora ta vitregă… Mama e bolnavă. Are nevoie de tine.

Nu știam dacă să plâng sau să râd amar. Maria era fiica mamei dintr-o altă relație, pe care abia o cunoscusem când eram copil. Am ezitat mult înainte să merg la spital. Când am intrat în salon, mama era palidă și slabă. M-a privit lung, cu ochii plini de lacrimi.

— Paul… iartă-mă… Nu știu ce-a fost cu mine atunci… Am crezut că dacă te alung durerea va trece…

Am simțit cum toată furia și tristețea adunate în ani se topesc într-o clipă. Am plâns amândoi ca doi copii pierduți.

— Mamă… eu încă sunt aici.

Au urmat luni grele de spitalizări și tratamente. Am stat lângă ea cât am putut, încercând să recuperez ceva din timpul pierdut. Maria m-a ajutat mult — am descoperit că avem mai multe în comun decât credeam.

Când mama s-a stins, am simțit că s-a închis un cerc dureros din viața mea. Dar nu mai eram singur: aveam o soră și o viață nouă pe care mi-o construisem singur.

Acum locuiesc tot în apartamentul lăsat de tata și încerc să ajut copii aflați în situații ca a mea odinioară. Merg des prin centrele de plasament sau pe la adăposturi și le spun povestea mea celor care cred că nu mai există speranță.

Uneori mă întreb: câți copii ca mine sunt încă pe stradă? Câți dintre ei au nevoie doar de o mână întinsă sau de o vorbă bună ca să-și schimbe destinul? Oare noi, ceilalți, facem destul pentru ei?