Dincolo de zâmbete: Povestea Katalinei și a adevărului ascuns

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă prefac! Glasul Katalinei răsuna în noapte, spart și tremurat, ca o oglindă lovită de piatră. Stăteam în bucătăria mea, cu lumina stinsă, doar cu o ceașcă de ceai în față, când am auzit-o pentru prima dată plângând atât de tare încât pereții subțiri ai blocului păreau să vibreze. M-am ridicat instinctiv și am lipit urechea de perete. În apartamentul vecin, Katalina, femeia pe care o invidiam în taină pentru viața ei perfectă, era doar o umbră a celei pe care o știam.

A doua zi dimineață, la lift, am întâlnit-o. Avea ochii umflați și ascundea o vânătaie sub un strat gros de fond de ten. Mi-a zâmbit forțat.
— Bună dimineața, Irina! Ce vreme frumoasă, nu-i așa?
Am vrut să-i spun că știu. Că am auzit totul. Dar m-am blocat. Am dat din cap și am zâmbit la rândul meu, ca o complice tăcută a minciunii ei.

Katalina era genul de femeie pe care toate vecinele o admirau. Mereu aranjată, mereu politicoasă, cu un soț — Vlad — care îi aducea flori la fiecare aniversare și îi deschidea portiera mașinii. Împreună păreau imaginea fericirii. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Zâmbetul ei a devenit rigid, iar ochii îi fugeau mereu spre podea când Vlad era prin preajmă.

Într-o seară de vineri, când blocul era liniștit și toți vecinii plecați la țară sau la cumpărături, am auzit din nou țipete. De data asta nu m-am mai putut abține. Am ieșit pe hol și am bătut la ușa lor. Vlad mi-a deschis cu un zâmbet larg.
— Bună seara, Irina! Ce surpriză plăcută!
— Bună seara… Am auzit ceva… E totul în regulă?
— Sigur că da! Katalina s-a împiedicat de covor și s-a speriat puțin. Dar e bine acum.
Din spatele lui, Katalina apărea palidă, cu privirea pierdută. Am simțit un nod în gât.

După acel episod, am început să fiu atentă la detalii: cum Katalina nu mai ieșea singură la cumpărături, cum telefonul îi era mereu controlat de Vlad, cum prietenele ei dispăruseră una câte una din peisaj. Într-o zi, am găsit-o pe banca din fața blocului, plângând în tăcere.
— Irina… — vocea ei era abia o șoaptă — Tu ai avut vreodată impresia că viața ta nu-ți mai aparține?
Am dat din cap și i-am luat mâna în a mea.
— Vrei să vorbim? Să mergem undeva?
A clătinat din cap.
— Nu pot… Dacă află Vlad…

În acea seară am stat trează mult timp gândindu-mă la ea. La câte femei ca ea există printre noi, ascunse sub masca unei vieți perfecte. La cât de ușor judecăm fără să știm ce se întâmplă cu adevărat în spatele ușilor închise.

Timpul a trecut și Katalina s-a retras tot mai mult în ea însăși. O vedeam doar când mergea la serviciu sau când Vlad o lua cu mașina. Într-o noapte ploioasă de noiembrie, am auzit din nou zgomote ciudate din apartamentul lor: un pahar spart, un țipăt scurt, apoi liniște. A doua zi dimineață, Katalina nu a mai ieșit din casă.

Am bătut la ușa ei cu inima cât un purice. Mi-a deschis după mult timp. Avea fața tumefiată și ochii roșii de plâns.
— Te rog… Ajută-mă… — a șoptit ea și s-a prăbușit în brațele mele.
Am dus-o la mine în apartament și i-am făcut ceai. A stat ore întregi fără să spună nimic. Apoi, încet-încet, a început să vorbească:
— Nu mai pot trăi așa… Vlad mă controlează tot timpul… M-a izolat de toți… Dacă încerc să plec, mă amenință că mă distruge… Că nimeni nu mă va crede…
Am simțit furie și neputință în același timp. Cum era posibil ca într-o țară europeană, într-un oraș mare ca Bucureștiul, asemenea lucruri să se întâmple sub ochii noștri?

Am încercat să o conving să meargă la poliție sau la un centru pentru victimele violenței domestice. S-a temut. „Dacă află Vlad? Dacă mă găsește?”

Într-o zi însă, ceva s-a rupt în ea. Vlad a plecat într-o delegație și Katalina a venit la mine cu o valiză mică.
— Acum sau niciodată… — mi-a spus cu voce tremurată.
Am sunat la o asociație pentru femei abuzate și am găsit rapid un adăpost unde putea sta câteva zile până își punea ordine în gânduri. Am mers împreună cu taxiul până acolo. Pe drum nu a spus nimic; doar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

După ce a plecat, apartamentul de lângă mine a rămas gol mult timp. Vlad a dispărut și el după câteva luni; se zvonea că ar fi plecat din țară. Vecinele au început să bârfească: „Ce s-o fi întâmplat cu fata aia? Parcă avea tot ce-și dorea…”

De atunci nu am mai văzut-o pe Katalina decât o singură dată: într-o cafenea micuță din centru, unde lucra ca barista. Mi-a zâmbit timid și mi-a mulțumit din priviri pentru că am fost acolo când nimeni altcineva nu era.

Uneori mă întreb: câte femei ca ea trăiesc printre noi? Câte zâmbete ascund răni adânci? Și noi… cât de des alegem să nu vedem adevărul doar pentru că ne e mai comod să credem în aparențe?