Dincolo de Zâmbetul Anei: Povestea unei Căsnicii cu Prețul Sufletului

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să zâmbesc când mă doare tot sufletul, mi-a șoptit Ana într-o seară, cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi.

Eram în bucătăria ei, la etajul trei al blocului nostru din cartierul Militari. În jurul nostru mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită, dar atmosfera era apăsătoare, ca o plapumă grea aruncată peste sufletele noastre. De când se măritase cu Radu, Ana nu mai era aceeași. Zâmbetul ei larg dispăruse, iar sub ochii ei apăruseră umbre adânci.

O priveam cum își frământă mâinile, încercând să-și ascundă tremurul. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet, de teamă să nu o sperii și mai tare.

— Nimic… doar oboseală, a încercat ea să zâmbească, dar colțurile gurii i s-au lăsat imediat în jos.

Nu am insistat atunci. Dar în serile următoare am început să observ tot mai multe detalii: vânătăile ascunse sub mâneci lungi, privirea pierdută când Radu intra în bloc și tonul lui ridicat care răzbătea uneori prin pereții subțiri ai apartamentului.

Într-o zi, am auzit țipete. Am ieșit pe palier și am văzut-o pe Ana stând în pragul ușii lor, cu ochii mari și speriați. — Maria, te rog… poți veni puțin la mine?

Am intrat și am găsit-o plângând în hohote. — Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Radu nu e omul pe care l-am cunoscut… S-a schimbat după nuntă. E gelos pe orice respirație a mea, mă controlează, mă ceartă pentru orice fleac… Și uneori… uneori mă lovește.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam ce să spun. În mintea mea rulau toate imaginile cu Ana dinainte de căsătorie: mereu veselă, mereu aranjată, mereu cu o vorbă bună pentru toți vecinii. Acum era doar o umbră a acelei femei.

— De ce nu pleci? am întrebat-o aproape șoptit.

— Unde să mă duc? La mama nu pot, că e bolnavă și abia se descurcă cu pensia ei. Prietenele mele s-au îndepărtat de când m-am măritat… Și apoi… mi-e rușine. Ce o să spună lumea? Că nu sunt în stare să-mi țin bărbatul acasă? Că am dat greș ca femeie?

Am simțit furie și neputință în același timp. În România încă se vorbește prea puțin despre violența domestică. De multe ori, femeile sunt judecate mai aspru decât agresorii lor.

În zilele următoare am încercat să fiu alături de ea cât am putut. O luam la mine la cafea dimineața, îi aduceam flori sau îi scriam bilețele cu mesaje de încurajare. Dar Ana se stingea pe zi ce trece.

Într-o seară, Radu a venit acasă beat. Am auzit din nou țipete și zgomote de obiecte trântite. Am sunat la ușă, dar nimeni nu mi-a răspuns. Am chemat poliția, dar până au ajuns ei, Radu plecase deja. Ana stătea pe podea, cu fața plină de lacrimi și cu buza spartă.

— Nu vreau să-l bag la pușcărie… încă îl iubesc, Maria! Dar nu mai pot trăi așa…

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana la ușa mea cu o valiză mică în mână.

— M-am hotărât să plec. Poți să mă lași la tine câteva zile?

Am simțit o ușurare imensă și am îmbrățișat-o strâns.

Au urmat luni grele pentru Ana: divorțul, bârfele vecinilor („A văzut-o cineva cu alt bărbat?”, „Oare ce i-o fi făcut lui Radu de a ajuns așa?”), vizitele la psiholog și încercările de a-și găsi un nou rost.

Dar încet-încet, Ana a început să revină la viață. A găsit un job la o florărie din cartier și a început să zâmbească din nou. Nu la fel ca înainte — zâmbetul ei avea acum o tristețe aparte, dar și o forță pe care nu o văzusem niciodată.

Într-o zi, stând împreună pe banca din fața blocului, Ana mi-a spus:

— Știi ce e cel mai greu? Nu rănile fizice… ci faptul că nimeni nu vede ce e dincolo de aparențe. Toți cred că dacă ai un soț frumos și o casă curată ești fericită… Dar nimeni nu știe ce lupte duci când se închid ușile.

M-am uitat la ea și am simțit un respect imens pentru curajul ei.

Acum, când privesc în jur și văd alte femei care zâmbesc frumos pe scara blocului sau la piață, mă întreb mereu: oare câte dintre ele poartă aceleași răni ascunse ca Ana? Oare câte dintre noi avem curajul să rupem tăcerea?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul Anei? Cât de mult contează părerea lumii atunci când e vorba de propria fericire?