Discursul de la nuntă care a rupt tăcerea: De ce au rămas mesele noastre goale?

— De ce nu vine nimeni din partea ta, Ilinca? m-a întrebat șoptit mama lui Vlad, în timp ce aranja buchetul de pe masa principală. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mesele din partea mea erau aproape goale, doar două mătuși îndepărtate și o verișoară cu care nu vorbisem de ani buni. Restul scaunelor, goale, păreau să țipe către mine: „Unde sunt ai tăi?”

Am zâmbit forțat și am dat din cap, prefăcându-mă că nu aud. Vlad, soțul meu, mi-a strâns mâna sub masă. Știa totul, dar nu putea face nimic. Muzica răsuna, invitații râdeau, dar eu simțeam că mă sufoc. În mintea mea, vocea tatălui meu răsuna ca un ecou: „Dacă te măriți cu el, pentru noi nu mai exiști.”

Totul a început cu trei ani în urmă, când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la Cluj. Eu, fată de la țară, crescută cu reguli stricte, el, băiat de oraș, cu părinți divorțați și o viziune modernă despre viață. Ne-am îndrăgostit nebunește, dar când am dus vestea acasă, tata a făcut criză de nervi. „Nu vreau să aud de el! Nu e de-al nostru!” Mama plângea în bucătărie, fratele meu, Radu, mă evita. Am încercat să-i conving, să le explic că Vlad mă face fericită, că nu contează de unde vine. Dar pentru tata, sângele și tradiția erau totul.

— Ilinca, tu nu vezi că ne faci de râs în sat? Ce-o să zică lumea? Că fata lui Vasile s-a măritat cu un băiat crescut fără mamă? m-a întrebat într-o seară, cu vocea stinsă.

Am plecat la Cluj și nu m-am mai uitat înapoi. Dar dorul de casă mă rodea. În fiecare noapte visam curtea copilăriei, mirosul de fân proaspăt și râsul mamei. Îmi lipseau serile de duminică, când ne strângeam toți la masă. Dar știam că dacă mă întorc, trebuie să aleg: familia sau iubirea mea.

Când Vlad m-a cerut de soție, am sperat că timpul a vindecat rănile. Am sunat acasă, cu inima cât un purice. Tata mi-a închis telefonul. Mama a plâns și mi-a spus că nu poate veni la nuntă fără el. Radu mi-a scris un mesaj sec: „Să fii fericită.”

Și așa am ajuns aici, în sala de nuntă, cu mesele goale și sufletul plin de întrebări. Oaspeții din partea lui Vlad râdeau, dansau, făceau poze. Eu mă simțeam ca o intrusă la propria sărbătoare. Am văzut cum unchiul lui Vlad șoptea ceva soției lui și arunca priviri spre partea mea a sălii. O prietenă de la facultate m-a întrebat la baie:

— Ilinca, e totul bine? Parcă e cam trist la mesele voastre…

Atunci am simțit că nu mai pot. Că nu mai vreau să ascund. Că nu mai vreau să port singură povara rușinii și a vinovăției. Când a venit momentul discursului miresei, am luat microfonul cu mâinile tremurânde. Vlad m-a privit în ochi și mi-a dat din cap că e lângă mine.

— Vreau să vă spun ceva ce am ținut ascuns prea mult timp, am început, cu vocea gâtuită. Astăzi, mesele din partea mea sunt goale pentru că familia mea a ales să nu fie aici. Nu pentru că nu m-ar iubi, ci pentru că nu pot accepta alegerile mele. Pentru că în satul nostru, tradiția e mai puternică decât dragostea. Pentru că tata nu poate trece peste faptul că Vlad nu e „de-al nostru”.

Am simțit cum sala se oprește din respirat. Unii au lăsat furculițele jos, alții s-au uitat stânjeniți în farfurii.

— Nu spun asta ca să-i judec. Știu că și lor le e greu. Dar astăzi, aici, vreau să fiu sinceră. Să nu mai port rușinea asta ca pe o povară. Să nu mai fiu fata care se ascunde după zâmbete false. Sunt Ilinca și am ales iubirea. Chiar dacă asta înseamnă să merg mai departe fără cei care m-au crescut.

Am lăsat microfonul jos și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Vlad m-a luat în brațe și sala a izbucnit în aplauze. Unii au venit să mă îmbrățișeze, alții au rămas pe gânduri. Mătușa mea a venit la mine și mi-a șoptit:

— Ai făcut bine, fată dragă. Poate într-o zi o să înțeleagă și ei.

Seara a continuat altfel. Parcă oamenii mă priveau cu alți ochi. Unii mi-au spus poveștile lor despre familii destrămate, despre alegeri grele și dorința de a fi acceptați. Alții au tăcut, dar am simțit că mă judecă.

Când am rămas singură pe terasă, privind luminile orașului, m-am întrebat: oare am făcut bine? Oare merită să pierzi totul pentru iubire? Sau poate, într-o zi, mesele goale se vor umple din nou?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales familia sau iubirea? Credeți că timpul vindecă astfel de răni?