Dispariția lui Vlad: Povestea unei mame care a pierdut totul într-o zi
— Nu vă supărați… sunteți mama lui Vlad?
Vocea i-a tremurat, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Am rămas în pragul ușii, cu mâna pe clanță, simțind cum inima mi se strânge. Ploua torențial afară, iar picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Fata din fața mea era udă leoarcă, cu părul lipit de obraji și palmele strânse la piept.
— Da… eu sunt. Ce s-a întâmplat? Cine sunteți?
— Mă cheamă Irina… sunt logodnica lui Vlad. A dispărut acum două săptămâni. Nu mai răspunde la telefon, nu mai vine acasă… Nu știu ce să fac!
Am simțit cum lumea se prăbușește sub picioarele mele. Vlad, băiatul meu, singurul meu copil, dispărut? Am tras-o pe Irina înăuntru, am închis ușa și am încercat să-mi controlez respirația.
— Cum adică a dispărut? De ce nu m-ai sunat mai devreme?
— Am crezut că e supărat… că vrea să fie singur. Dar nu mai suport incertitudinea!
Am început să tremur. În minte mi se derulau toate momentele cu Vlad: primul lui zâmbet, prima zi de școală, certurile noastre din adolescență, îmbrățișările rare din ultimii ani.
Irina a scos din geantă o fotografie cu ei doi, zâmbind larg la o terasă din Vama Veche. Am simțit un junghi în piept. Nu știam nimic despre această fată, despre logodna lor. Vlad nu-mi spusese nimic.
— De ce nu mi-a zis nimic? am întrebat mai mult pentru mine decât pentru ea.
Irina a ridicat din umeri, cu ochii în lacrimi:
— Poate voia să vă facă o surpriză… sau poate se temea de reacția dumneavoastră.
Am simțit o furie mocnită amestecată cu vinovăție. Oare chiar eram atât de departe de el?
Am început să sun la prieteni, la colegi, la fostul lui șef de la firma de IT unde lucra. Toți păreau surprinși, unii chiar deranjați de insistența mea. „Vlad e un tip retras”, „Nu prea vorbea despre viața personală”, „Poate s-a dus într-o vacanță”. Niciun răspuns clar.
Seara târziu, după ce Irina a adormit pe canapea, am găsit curajul să-i deschid laptopul lui Vlad, pe care îl ținusem în debara după ce plecase la facultate la București. Parola era aceeași ca în liceu: „mama123”. Am deschis e-mailurile și am găsit conversații ciudate cu un anume „Mihai”, discuții tensionate despre bani și datorii.
A doua zi am mers la poliție. Ofițerul de serviciu, domnul Dumitrescu, m-a privit cu ochi obosiți:
— Doamnă, tinerii dispar des… Poate s-a săturat de stres și a plecat undeva fără să anunțe.
— Vlad nu ar face asta! am izbucnit. Întotdeauna m-a sunat măcar o dată pe săptămână!
— Vom deschide o anchetă, dar să nu vă faceți prea multe speranțe…
Am ieșit din secție cu Irina de braț, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Pe drum spre casă, Irina mi-a povestit despre certurile lor din ultima vreme:
— Era tot mai nervos… vorbea mereu despre bani, despre presiunea de la serviciu… Uneori pleca noaptea și nu-mi spunea unde se duce.
Am început să mă întreb dacă îl cunoșteam cu adevărat pe fiul meu. Oare cât de mult îi ascunsesem eu din propriile mele temeri și griji? Oare el făcuse la fel?
Zilele au trecut greu, fiecare oră era o agonie. Am început să primesc telefoane anonime: respirații grele la capătul firului, uneori o voce șoptită care spunea doar „Nu căuta”. Am simțit frica în măduva oaselor. Am început să suspectez pe toată lumea: pe Mihai, pe colegii lui Vlad, chiar și pe Irina uneori, când o vedeam plângând singură în baie.
Într-o seară am găsit un bilet sub ușă: „Dacă vrei să-l vezi pe Vlad viu, adu 10.000 euro la vechea fabrică de mobilă din cartier.” Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am putut ține biletul. Am sunat imediat la poliție, dar mi-au spus să nu fac nimic fără acordul lor.
Noaptea aceea a fost un coșmar: am visat că Vlad mă striga dintr-o cameră întunecată și eu nu puteam ajunge la el. Dimineața am găsit Irina în bucătărie, cu ochii umflați de plâns:
— Dacă i se întâmplă ceva rău… nu o să-mi iert niciodată!
Am luat-o în brațe pentru prima dată și am plâns împreună ca două mame care își pierduseră copilul.
Poliția a organizat un flagrant la fabrică. Am stat ascunsă într-o dubă neagră, cu inima bătând nebunește. Au apărut doi bărbați mascați; unul dintre ei era Mihai. S-au luat la bătaie cu polițiștii și au fost arestați pe loc. Dar Vlad nu era acolo.
Au trecut zile până când l-au găsit: slăbit, speriat, ascuns într-un apartament părăsit la marginea orașului. Fusese șantajat pentru niște datorii făcute din disperare — încercase să mă protejeze pe mine și pe Irina de adevăr. Când l-am văzut prima dată după atâtea zile, l-am strâns în brațe și am simțit că mi-am recâștigat sufletul pierdut.
Dar nimic nu mai era ca înainte. Încrederea dintre noi fusese zdruncinată; fiecare dintre noi purta cicatrici invizibile.
Uneori mă întreb: cât de bine ne cunoaștem copiii? Cât de mult putem controla destinul celor pe care îi iubim? Poate că niciodată nu vom afla răspunsurile…