„Doar câteva zile, mamă…” – Povestea unei bunici care și-a regăsit viața și limitele

— Mamă, te rog, doar câteva zile! Nu mai știu ce să fac. Rareș are febră, eu trebuie să merg la serviciu, grădinița e închisă. Te rog, ajută-mă! Vocea Ioanei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era fiica mea, copilul meu, și nu puteam să o refuz. — Bine, Ioana, adu-l pe Rareș. O să mă descurc. Ce putea fi atât de greu? Rareș avea patru ani, era vesel și plin de energie. Îl iubeam nespus. M-am gândit că va fi ca o vacanță scurtă pentru amândoi.

Dar nu a fost așa. În prima noapte, Rareș s-a trezit plângând, cu obrajii fierbinți. Am alergat prin casă după termometru, i-am pus comprese reci, i-am cântat încet la ureche. Dimineața, eram epuizată. Ioana a venit pe fugă, mi-a lăsat o pungă cu medicamente și a plecat grăbită: — Mulțumesc, mamă! Nu știu ce m-aș face fără tine! O să revin cât pot de repede!

Zilele s-au transformat în săptămâni. Ioana venea seara târziu, obosită și nervoasă. Rareș se obișnuise cu mine, dar devenea tot mai agitat. Într-o zi, am încercat să-i dau supă, dar a aruncat lingura pe jos și a început să țipe: — Vreau la mami! Vreau acasă! Am simțit un nod în gât. Nu eram mama lui, oricât de mult aș fi încercat.

Într-o seară, după ce l-am adormit cu greu, am sunat-o pe Ioana: — Ioana, nu mai pot. Sunt obosită. Am și eu nevoie de timp pentru mine. Poate găsești pe cineva să te ajute…

A urmat o tăcere grea la telefon. — Mamă, nu înțelegi… Nu am pe nimeni altcineva. Tu ai stat acasă cu mine când eram mică! De ce nu poți acum?

M-am simțit vinovată. Poate că nu eram o mamă sau o bunică suficient de bună. Dar aveam 62 de ani, inima mea nu mai era la fel de puternică, iar nopțile nedormite mă dărâmau.

A doua zi dimineață, Rareș a vărsat tot laptele pe covorul din sufragerie. M-am enervat și am ridicat vocea: — De ce nu poți fi atent?! S-a uitat la mine cu ochi mari și a început să plângă în hohote. M-am prăbușit lângă el și l-am strâns în brațe: — Iartă-mă, puiule…

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Când Ioana a venit să-l ia, am izbucnit: — Nu mai pot! Nu sunt bonă! Sunt mama ta și bunica lui Rareș, dar am și eu limitele mele! Ai uitat că am probleme cu spatele? Că trebuie să merg la doctor? Ai uitat cine sunt?

Ioana s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. — Mamă… îmi pare rău… Dar nu știu ce să fac…

— Poate ar trebui să ceri ajutorul lui Vlad (soțul ei), sau să găsiți o bonă. Nu pot să fiu mereu aici.

A doua zi dimineață m-a sunat Vlad: — Mamă-soacră, îmi pare rău că te-am pus în situația asta. O să încercăm să ne organizăm altfel.

Am simțit un val de ușurare și vinovăție în același timp. Îmi iubeam nepotul nespus, dar nu mai eram tânără. M-am întrebat dacă nu cumva generația noastră a crescut cu ideea că trebuie să ne sacrificăm mereu pentru copii și nepoți.

În zilele următoare, casa mea a redevenit liniștită. Dar liniștea era ciudată – lipsa râsetelor lui Rareș mă durea aproape fizic. M-am trezit că mă uit la pozele lui din telefon și plâng.

La două săptămâni după aceea, Ioana m-a sunat: — Mamă… Vlad vine mai devreme acasă azi. Poți veni pe la noi? Rareș tot întreabă de tine…

Am zâmbit printre lacrimi: — Vin cu drag, dar doar în vizită.

Acum mă întreb: unde se termină datoria unei mame sau bunici? Cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri adulți? Și cine are grijă de noi când nu mai putem?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare dintre noi are dreptul la propriile limite și la propria viață.