„Doar de sărbători, mamă?” – Povestea unei mame care a dăruit totul și a rămas cu mâinile goale

— Nu cred că e o idee bună să vii atât de des, mamă. Poate ar fi mai bine să ne vedem doar de sărbători, spuse Irina, nora mea, cu vocea aceea rece pe care nu o pot uita nici acum.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Eram în bucătăria apartamentului pe care îl dădusem cu acte în regulă lui Vlad și Irinei, fiul meu cel mare și proaspăta lui soție. Mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită, dar în aer plutea ceva greu, ca un nor de plumb. Vlad stătea la masă, cu ochii în farfurie, fără să spună nimic. M-am uitat la el, așteptând să mă apere, să spună ceva, orice. Dar el tăcea.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să fii străin în propria casă. Să vezi cum tot ce ai construit cu trudă și dragoste se transformă într-un loc unde nu mai ai voie să intri decât cu programare. Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Doru, a plecat cu alta când Vlad avea doar zece ani, iar Ana, mezina mea, abia împlinise patru. Nu am avut timp să plâng prea mult. Mama mea m-a ajutat enorm – ea ducea copiii la școală, îi hrănea, îi adormea când eu eram la muncă de dimineața până seara.

Anii au trecut greu. Am renunțat la orice vis personal – nu am mai încercat să-mi refac viața. Am muncit ca să le fie lor bine. Când Vlad a intrat la facultate la București, am făcut tot posibilul să-l țin acolo: două joburi, nopți nedormite, economii la sânge. Ana a rămas acasă cu mine și cu bunica ei bolnavă. Când mama s-a stins, am simțit că se rupe ceva în mine. Dar am mers mai departe.

Când Vlad a venit acasă cu Irina și mi-a spus că vrea să se căsătorească, am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Irina era frumoasă, deșteaptă, dar mereu distantă cu mine. Am încercat să mă apropii de ea – i-am făcut prăjituri, i-am dat sfaturi despre viață, am ajutat-o cu organizarea nunții. Dar parcă vorbeam cu un zid.

După nuntă, le-am spus că pot locui în apartamentul meu cu trei camere. Eu m-am mutat la Ana într-o garsonieră micuță la marginea orașului. „E casa voastră acum”, le-am zis. Vlad m-a îmbrățișat scurt. Irina a zâmbit politicos.

Primele luni am venit des – aduceam mâncare gătită, flori pentru Irina, cumpărături pentru casă. Îmi era dor de Vlad și voiam să-i văd fericiți. Dar Irina era tot mai rece. Într-o zi, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
— Nimic… doar că… e greu să simt că nu avem intimitate aici.

Am simțit un nod în gât. Am plecat atunci fără să spun nimic.

Apoi au început discuțiile: „Mamă, poate ar trebui să suni înainte să vii”, „Mamă, avem nevoie de spațiu”, „Mamă, nu e momentul acum”. Vlad nu zicea nimic niciodată. Doar tăcea și mă evita.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se lipeau ude de trotuar și cerul era plumburiu ca sufletul meu, am primit acel mesaj: „Mamă, cred că ar fi mai bine să ne vedem doar de sărbători.”

Am plâns toată noaptea. Ana a venit la mine dimineața și m-a găsit cu ochii umflați.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul printre sughițuri.
— Nu-i lăsa să te rănească! Tu ai făcut totul pentru noi!

Dar nu era vorba doar despre mine. Era vorba despre tot ce am sacrificat pentru ei – tinerețea mea, sănătatea mea, visele mele. Și acum eram o povară.

Au trecut luni întregi în care nu i-am văzut decât la Crăciun și la Paște. La masă era liniște apăsătoare. Irina vorbea doar despre jobul ei și despre cât de greu e să fii tânăr azi. Vlad mă întreba doar dacă am nevoie de bani.

Într-o zi am primit vestea că vor avea un copil. Am sperat că poate atunci se va schimba ceva. Când s-a născut nepoțica mea, Mara, am adus un coș plin cu hăinuțe și jucării vechi de-ale Anei. Irina mi-a mulțumit sec și mi-a spus că preferă lucruri noi pentru copil.

M-am simțit din nou inutilă.

Acum stau singură în garsoniera mea micuță și mă uit la pozele din tinerețe: eu cu Vlad și Ana pe malul Oltului, eu ținându-i de mână la serbarea școlii, eu făcând cozonaci noaptea ca să aibă ei dimineața cald…

Mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea de mamă nu mai valorează nimic? Sau poate lumea s-a schimbat atât de mult încât sacrificiul nu mai contează?

Poate voi aveți un răspuns…