Două surori la aceeași groapă: Povestea unei trădări de familie

— A fost și tatăl meu, a șoptit ea, cu voce tremurată, privindu-mă direct în ochi. M-am întors brusc, simțind cum sângele îmi îngheață în vene. Încă țineam în mână batista mamei, udă de lacrimi și noroi. Nu știam dacă să fug sau să urlu.

— Ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă, dar simțeam cum mi se rupe sufletul.

— Știu că e greu de crezut… Dar și eu sunt fiica lui Ionel Popescu. Mama mea e Maria, din satul vecin. Mi-a spus abia acum două săptămâni, când a aflat că e bolnav… Am venit să-l văd, dar era prea târziu.

Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se prăbușește. Tata? Tata, care mă ținea de mână când aveam febră, care mă învăța să citesc poezii la lumina lămpii? Tata, care îi jura mamei că suntem totul pentru el? Am privit-o pe femeia din fața mea — avea ochii lui tata, aceeași nuanță de albastru spălăcit, același zâmbet timid.

— Cum te cheamă? am întrebat, abia șoptind.

— Ioana. Și tu ești Ana, nu-i așa?

Am dat din cap, incapabilă să spun mai mult. Lumea din jurul meu se estompa — preotul vorbea cu groparii, mama stătea sprijinită de cruce, cu ochii goi. Nu puteam să-i spun nimic. Nu aici. Nu acum.

Am plecat de la cimitir cu pași grei, Ioana mergând la câțiva metri în spatele meu. Pe drum spre casă, am simțit cum fiecare pas mă apasă mai tare. În minte mi se derulau amintiri: tata care pleca „la serviciu” în fiecare joi și venea târziu; tata care primea scrisori pe care le ascundea repede; tata care uneori părea trist fără motiv.

Ajunsă acasă, am intrat direct în camera mea și am trântit ușa. Mama a venit după mine.

— Ana, ce s-a întâmplat? Pari că ai văzut o stafie.

— Nimic… Sunt doar obosită.

Nu puteam să-i spun. Nu încă. Toată noaptea am stat trează, uitându-mă la tavan. Dimineața am găsit un mesaj pe telefon: „Aș vrea să vorbim. Ioana.”

Am acceptat să ne vedem la cafeneaua din centru. Când am ajuns, Ioana deja mă aștepta, cu mâinile strânse pe ceașca de cafea.

— Îmi pare rău că am apărut așa… Dar nu mai puteam trăi cu minciuna asta. Mama mi-a spus totul: că tata voia să mă recunoască, dar n-a avut curaj; că vă iubea pe amândouă; că a încercat să fie prezent în viața mea fără să vă rănească pe voi…

— Și ce vrei acum? am întrebat, simțind cum furia începe să-mi ardă obrajii.

— Nu vreau nimic. Doar să știi că exist. Să nu mă urăști pentru ceva ce n-am ales eu…

Am izbucnit în plâns. Toată durerea, toată confuzia au ieșit la suprafață ca un vulcan. Ioana a întins mâna peste masă, dar am tras-o repede.

— Nu pot… Nu pot să accept asta! Tata era totul pentru mine! Cum să cred că avea o altă familie?

— Și pentru mine era totul… Dar eu l-am avut doar pe jumătate.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama a observat că ceva nu e în regulă și într-o seară m-a prins plângând.

— Ana, te rog! Spune-mi ce ai!

Atunci i-am spus totul. Mama a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să tremure.

— Știam… Sau cel puțin bănuiam… Ionel era un om bun, dar avea secretele lui. Am ales să-l iert pentru că te iubea enorm și pentru că nu voiam să-ți stric copilăria.

Am rămas împietrită. Mama știa și totuși a ales să tacă. Să ne protejeze sau să se protejeze pe ea însăși?

În zilele ce au urmat, am început să mă gândesc la Ioana. La copilăria ei fără tată, la dorința ei de a fi recunoscută. La cât de mult ne-a rănit pe amândouă aceeași minciună.

După o lună i-am scris: „Vrei să ne vedem?”

Ne-am întâlnit din nou în același loc. De data asta am privit-o altfel — nu ca pe o intrusă, ci ca pe cineva care suferise la fel ca mine.

— Poate n-o să fim niciodată surori adevărate… Dar măcar putem încerca să nu ne urâm pentru greșelile altora.

Ioana a zâmbit trist și a dat din cap.

Acum, după aproape un an de la acea zi la cimitir, încă mă lupt cu furia și cu dorul de tata. Încerc să-l iert pentru ce a făcut și pentru ce n-a avut curajul să facă. Încerc să o cunosc pe Ioana — sora mea vitregă — și să accept că familia nu e niciodată perfectă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu secretele părinților noștri fără să le știm? Și dacă le-am afla vreodată… am putea ierta cu adevărat?