Două vieți într-o zi: Cum am născut-o pe Maria în ziua în care l-am pierdut pe Radu

— Nu, nu! Nu acum! — am urlat, simțind cum contracțiile îmi sfâșie trupul, în timp ce telefonul vibra insistent pe noptieră. Era trecut de ora patru dimineața, iar camera de gardă mirosea a dezinfectant și a teamă. Mama, cu ochii roșii de nesomn, încerca să-mi țină mâna, dar eu o respingeam, simțind că mă sufoc între două lumi: una care se naște și una care moare.

Telefonul nu se oprea. Într-un moment de luciditate, am apucat să văd numele: „Sorin – cumnatul”. Am știut atunci că ceva nu e în regulă. Radu nu era acolo. Radu trebuia să fie lângă mine, să-mi șoptească acele cuvinte simple: „O să fie bine, Ana”. Dar el nu răspundea la mesaje de două ore. Și Sorin nu suna niciodată la ora asta.

— Ana, trebuie să-ți spun ceva… — vocea lui Sorin era spartă, ca o oglindă lovită cu pumnul. — Radu… a avut un accident. E la spital. Nu știm dacă…

Nu am mai auzit restul. Lumea s-a făcut mică, ca un tunel negru. Am urlat din nou, dar nu mai era durerea nașterii, ci o altă durere, mult mai adâncă, care mi-a sfâșiat sufletul.

Au urmat orele cele mai lungi din viața mea. Între două contracții, între două respirații sacadate, mama încerca să mă mintă:

— O să fie bine, Ana. Radu e puternic. Pentru tine și pentru Maria.

Dar eu știam. Simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

Când am auzit primul țipăt al Mariei, am plâns. Nu de bucurie, ci de disperare. Am privit-o și am simțit o dragoste uriașă, dar și o vinovăție cumplită: cum pot să-i zâmbesc fiicei mele când soțul meu poate că nu mai e?

Câteva ore mai târziu, Sorin a intrat în salon. Avea ochii roșii și fața albă ca varul.

— Ana… îmi pare rău. Radu n-a supraviețuit.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Am vrut să urlu, dar nu am putut. Maria plângea în pătuțul ei mic, iar eu eram paralizată între două lumi: una care începea și una care se termina.

A urmat haosul. Mama încerca să mă protejeze, să-mi spună că trebuie să fiu puternică pentru Maria. Dar eu nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să dispar.

Familia lui Radu a venit la spital. Soacra mea, Elena, a intrat val-vârtej în salon:

— Cum ai putut? De ce nu l-ai sunat mai devreme? Dacă nu te-ai fi plâns atâta că te doare, poate era acasă cu noi!

Am rămas fără aer. M-am simțit vinovată pentru ceva ce nu făcusem. Sorin a încercat să o oprească:

— Mamă, nu e vina Anei! Radu s-a dus singur la serviciu pentru că voia să termine ceva înainte să nască Ana!

Dar Elena nu voia să audă. M-a privit cu ură:

— Mi-ai luat băiatul! Și-acum vrei să-mi iei și nepoata?

Am început să plâng în hohote. Maria plângea și ea. Mama m-a luat în brațe:

— Nu o asculta, Ana! Tu ai nevoie de liniște acum.

Dar liniștea nu mai exista pentru mine.

Zilele următoare au fost un coșmar continuu. Între alăptări și lacrimi, între vizite reci și telefoane fără răspunsuri, am încercat să supraviețuiesc. Soacra mea insista că Maria trebuie crescută „cum se cuvine”, că trebuie botezată cât mai repede „să nu rămână cu păcate”. Eu nu voiam nimic altceva decât să-l văd pe Radu încă o dată.

La înmormântare am mers cu Maria în brațe. Toată lumea mă privea ca pe o ciudățenie: femeia care a născut și a rămas văduvă în aceeași zi. Unii șușoteau:

— Săraca… Ce destin!
— Cine știe ce-a făcut…

Nu am avut puterea să le răspund. M-am uitat la crucea proaspătă și am simțit că tot ce a fost bun în mine s-a dus odată cu Radu.

Au trecut luni de zile până am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Maria creștea frumos, dar fiecare zâmbet al ei era umbrit de absența tatălui ei. Familia lui Radu venea tot mai rar, dar când veneau aduceau reproșuri:

— Nu-i pui destule haine! — spunea Elena.
— Copilul ăsta are nevoie de un tată! — murmura unchiul Mihai.

Mama încerca să mă ajute cum putea:

— Ana, trebuie să mergi mai departe pentru Maria.

Dar eu nu știam cum se face asta.

Într-o seară, când Maria avea aproape un an și făcea primii pași prin sufragerie, am găsit o scrisoare de la Radu într-un sertar vechi:

„Ana,
Dacă citești asta, înseamnă că viața ne-a despărțit prea devreme. Să nu uiți niciodată cât te-am iubit și cât mi-am dorit copilul nostru. Să-i spui Mariei despre mine și să nu te lași doborâtă de durere. Viața merge înainte chiar dacă doare.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Acum, după doi ani, încă mă întreb: pot fi mamă și văduvă în același timp? Pot să-i ofer Mariei lumină când eu încă trăiesc în umbră? Poate cineva să împace bucuria unui început cu durerea unui sfârșit?