„Douăzeci de ani de tăcere: Povestea mea cu Ana”

— Nu mai are rost să aștepți, mamă. Ana nu o să vină nici anul ăsta, mi-a spus Irina, sora mea mai mică, cu voce joasă, în timp ce așeza farfuriile pe masa din bucătărie. Am simțit cum mi se strânge inima. Era Ajunul Crăciunului și, pentru al doilea an la rând, scaunul Anei rămânea gol.

M-am ridicat încet de la masă și m-am uitat pe fereastră, spre strada pustie. Fulgi mari de zăpadă se așterneau peste orașul nostru mic din Moldova. În fiecare an, Ana venea acasă de sărbători, aducea cu ea miros de parfum scump și povești din București. Acum, liniștea era apăsătoare.

— Poate că e ocupată… poate că… am început eu, dar Irina m-a întrerupt.

— Mamă, trebuie să accepți că nu mai vrea să vorbească cu tine. Ai greșit față de ea și nu poți schimba trecutul.

Cuvintele ei au căzut greu peste mine. Da, am greșit. Dar oare nu toți părinții greșesc? Oare nu merităm o a doua șansă?

Mi-am amintit ultima noastră ceartă. Era o zi caldă de vară, iar Ana venise acasă pentru câteva zile. Era obosită, nervoasă, iar eu nu am știut să o ascult. Am început să-i spun că nu-mi place bărbatul cu care se vedea — un băiat simplu, fără studii superioare, „nu e de tine, Ana”, i-am spus atunci. Ea a izbucnit:

— Mamă, tu niciodată nu mă asculți! Mereu ai ceva de comentat! Nu poți să fii pur și simplu fericită pentru mine?

Am ridicat tonul, iar ea a plecat trântind ușa. Atunci am crezut că va reveni după câteva zile, ca de obicei. Dar zilele s-au transformat în luni, apoi în ani.

În primele luni am sunat-o zilnic. Îi lăsam mesaje lungi pe WhatsApp: „Ana, te rog să mă ierți dacă am greșit. Îmi e dor de tine.” Niciun răspuns. Am încercat să vorbesc cu prietenele ei din București — nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreba mereu:

— Ce mai face fata dumitale? Nu a mai trecut pe aici de mult…

Îmi mușcam buzele și răspundeam vag:

— E bine… muncește mult…

Adevărul era că nu știam nimic despre ea. Mă uitam zilnic la pozele ei vechi din album: Ana la serbarea clasei întâi, Ana la absolvire, Ana râzând la mare. Cum am ajuns aici?

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Las-o în pace. Nu vrea să te vadă.” Am plâns ore întregi după aceea. Cine putea fi atât de crud? Sau poate chiar Ana scrisese acele rânduri?

Irina încerca să mă înveselească:

— Hai la biserică duminică. Poate te liniștești puțin.

Dar liniștea nu venea niciodată. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că am fost prea severă când era mică, pentru că am pus mereu presiune pe ea să fie „cea mai bună”, pentru că nu i-am spus destul de des cât o iubesc.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare adevărată:

„Dragă Ana,
Știu că ai motivele tale să nu vrei să vorbești cu mine. Poate că nu le voi înțelege niciodată pe deplin. Dar vreau să știi că te iubesc și că îmi pare rău pentru tot ce am spus sau făcut și te-a rănit. Dacă vei simți vreodată nevoia să mă cauți, eu voi fi aici.”

Am pus scrisoarea la poștă fără prea multe speranțe.

Timpul a trecut greu. Prietenele mele au nepoți care le vizitează în fiecare weekend. Eu mă uit la telefon și sper la un mesaj de la Ana. În fiecare zi de naștere sau onomastică îi trimit un SMS: „La mulți ani! Sănătate și fericire!” Niciun răspuns.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe fosta mea colegă de serviciu, Mariana.

— Maria, tu ești? Ce faci? Cum e Ana?

Am simțit din nou acea rușine apăsătoare.

— E bine… cred… Nu prea ținem legătura acum.

Mariana m-a privit lung:

— Știi, și eu am avut probleme cu băiatul meu. Dar până la urmă am lăsat orgoliul la o parte și l-am sunat eu prima. Poate ar trebui să mergi la București să o cauți.

Mi-am petrecut noaptea gândindu-mă la asta. Să merg neanunțată? Dacă mă respinge? Dacă nici nu vrea să mă vadă?

Am strâns bani câteva luni și într-o dimineață friguroasă de februarie am luat trenul spre București. Am ajuns la adresa unde locuia cândva Ana. Am urcat scările tremurând și am bătut la ușă. A deschis o tânără necunoscută.

— Caut pe Ana Popescu…

— Nu mai locuiește aici de aproape un an.

Am coborât scările cu sufletul frânt. M-am plimbat ore întregi pe străzi fără țintă. În gara de Nord am plâns ca un copil.

De atunci au trecut alte luni. M-am resemnat cu gândul că poate nu voi mai vedea niciodată fața fiicei mele. Dar speranța moare ultima.

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă uit la poza Anei de pe frigider.

Oare cât de mult trebuie să greșească un părinte ca să merite atâta tăcere? Oare există iertare pentru păcatele noastre de mamă?